Cea mai mare putere e credința. Prin ea dobândim totul!

Duminica a 4-a din Postul Mare (a Sfântului Cuvios Ioan Scãrarul) Marcu 9, 17-32
În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Și, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine. Și l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Și l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Și de multe ori l-a aruncat și în foc și în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poți să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. Și îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! Iar Iisus, văzând că mulțimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el! Și, răcnind și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post. Și, ieșind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să știe cineva. Căci învăța pe ucenicii Săi și le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-L întrebe.
Relația omului cu Dumnezeu începe numai prin credință. De ce? Pentru că numai prin credință se respectă cel mai mare dar al omului, ca purtător al chipului lui Dumnezeu, și anume: libertatea. Credința și libertatea sunt cele două fețe ale aceleiași monede. Credința trebuie să respecte libertatea, adică să-i lase omului șansa de a accepta sau de a refuza, altfel credința s-ar transforma într-o simplă cunoaștere care, într-o anumită măsură, îl constrânge pe om să accepte unele adevăruri descoperite lui.
Sună paradoxal, dar simpla cunoaștere obligă voința omului de a recunoaște tot ceea ce privește existența lui și a universului. Orice om știe și vede un soare pe cer. Toți cunoaștem aceasta și suntem, într-o anumită formă, obligați să recunoaștem aceasta. Sau, altfel spus, nimeni nu poate să nege existența soarelui, ceea ce înseamnă că libertatea refuzului dispare.
Dumnezeu, însă, are o existență mai evidentă decât cea a soarelui. Adică ar trebui să-L recunoaștem pe Dumnezeu cu o rapiditate și cu o ușurință mai mare decât recunoașterea existenței soarelui. Dar Dumnezeu nu vrea să ne constrângă, nu vrea să lezeze darul libertății cu care ne-a înzestrat la creație, de aceea ne-a lăsat libertatea deplină să acceptăm sau nu existența Lui. În această libertate a credinței, Dumnezeu vede cu adevărat fidelitatea noastră.
„Durerea profetică” este credința trăită în mediul ostil
Suntem în Postul Mare. Este absolut firesc să ne gândim tot mai mult la credință. De aceea Biserica a rânduit citirea unor pericope evanghelice care ne relatează săvârșirea unor minuni de către Mântuitorul, în numele credinței.
În duminica aceasta se citește pericopa din Evanghelia după Marcu, cap. 9, vv. 17-32, în care ni se relatează despre aducerea în fața lui Hristos a unui copil demonizat, pe care n-au putut să-l vindece Apostolii. Mântuitorul exclamă: „O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi?” Este cuvântul de durere al Mântuitorului, în urma constatării scăderii credinței. Efectul acestei scăderi a dus tocmai la sporirea lucrării diavolului. În acest mediu ostil au lucrat toți prorocii, de aceea starea acesta mai poate fi numită „durere profetică”. Durere trăită acum de Profetul Însuși.
Revelator este, apoi, dialogul dintre tatăl copilului și Mântuitorul: „Doamne, de poți ceva, ajută-ne!” Răspunsul este: „De poți crede, toate sunt cu putință”. La care tatăl răspunde, cu cuvintele devenite celebre: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” În urma acestei afirmații antitetice smerite, copilul este vindecat.
De aici învățăm că toți avem la început o credință slabă, vecină cu necredința. Ea trebuie să crească până la credința desăvârșită, de care fug și demonii. În această creștere este nevoie, după cum ne spune Mântuitorul, de rugăciune și de post, cele două instrumente spirituale fără de care nu poate fi desăvârșire.
Postul și rugăciunea – două brațe întinse spre Hristos
Postul și rugăciunea sunt un mod de viață cu Hristos, sunt cele două brațe cu care vrem să-L îmbrățișăm pe Mântuitorul. La modul simplu vorbind, postul ne învață ce să băgăm în gură, iar rugăciunea ne învață ce să scoatem pe gură. Ambele sunt importante. Numai atunci când vrem să le comparăm, sau să le punem în concurență, am putea spune că rugăciunea este ceva mai importantă decât postul, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Nu ceea ce intră în gură, ci ceea ce iese din gură îl spurcă pe om” (Matei 15, 11).
Aceste cuvinte – deseori interpretate greșit – mai pot fi înțelese și astfel: rugăciunea fără post rămâne totuși valabilă, dar postul fără rugăciune este lipsit de sens. Amintim aceste cuvinte pentru a accentua faptul că Mântuitorul nu a desființat postul atunci când a arătat superioritatea rugăciunii, în textul biblic citat. Dimpotrivă, le-a prețuit pe amândouă și, mai mult, a arătat că ele devin mai eficiente atunci când lucrează împreună, când se susțin reciproc, fiindcă prin post trupul se smerește, iar prin rugăciune inima se încălzește și mintea se luminează.
„A putea”, prin credință, duce la „a avea” totul
Încă ceva, foarte important, iese în evidență din această pericopă evanghelică, din dialogul dintre tatăl copilului și Iisus. Tatăl zice: „Poți ceva?”, Mântuitorul răspunde: „Poți crede?” Adică de semnalat este legătura care se face între verbele „a putea” și „a crede”.
Acest fapt trebuie înțeles în sensul necesității de putere pentru a ajunge la credință. Așa este la nivel uman, în lumea căzută în păcat, unde atingerea credinței desăvârșite cere multă putere și efort duhovnicesc, multă jertfelnicie. Credința nu se naște de la sine și nici în mod comod, ci cu multă osteneală și multă nevoință. Iar când puterea noastră se întâlnește cu credința în Dumnezeu, atunci se coboară puterea lui Dumnezeu în viața noastră. Și avem nevoie de puterea lui Dumnezeu, pentru că acțiunile noastre sau verbele „a putea”, „a vrea” și „a face”, la nivel uman, sunt mereu în dizarmonie.
La Dumnezeu este altfel. Pentru că la Dumnezeu între acțiuni, între verbe și, mai ales, între „a vrea”, „a putea” și „a face” este armonie deplină. Aceasta este expresia atotputerniciei lui Dumnezeu. În El nu este contradicție, deci acțiunile sau verbele nu se pot împiedica reciproc, nu se pot limita reciproc, așa cum se petrece la nivelul umanității decăzute.
Cred că sugestiv, în acest sens, ar putea fi amintit un bine cunoscut silogism, ce s-a vrut mereu „încuietor” pentru teologi, care are forma unei întrebări, și anume: „Dumnezeu poate să creeze o piatră pe care să nu poată să o ridice?” Oricum s-ar răspunde, ar reieși că Dumnezeu este neputincios: fie nu poate să creeze, fie nu poate să ridice o astfel de piatră. Adică credința noastră este lipsită de sens…
Dar adevăratul răspuns trebuie să plece de la faptul amintit mai sus, că la Dumnezeu verbele nu se exclud reciproc, ci se pot înlocui unele cu celelalte. Astfel, dacă înlocuim verbul „a putea” cu verbul „a vrea”, întrebarea se reformulează concludent: „Dumnezeu vrea să creeze o piatră pe care să nu vrea să o ridice?” Răspunsul acum este clar și ține, așadar, de voința lui Dumnezeu, deci nu mai poate fi încuietor.
Dacă gândim metaforic, putem spune că Dumnezeu a creat o astfel de piatră, care se cheamă om. Dumnezeu a vrut să-l creeze pe om, dar nu a vrut să-l ridice din păcat cu forța, ci numai prin jertfa Fiului Său, asumată prin credință. Omul este o „piatră” cu suflet, înzestrată cu puterea de a crede, în totală libertate, în Cel ce l-a creat.
La această credință puternică, logică și teologică ne cheamă Evanghelia de azi. În scara Sfântul Ioan Scărarul – pomenit tot în duminica aceasta – ultima treaptă este cea a credinței, legată de speranță și de dragoste, cele trei virtuți fundamentale creștine. Treaptă pe care, dacă ne nevoim să o urcăm, cu toate puterile noastre, putem dobândi totul, adică viața cea veșnică în Împărăția lui Dumnezeu.
(Pr. Conf. Univ. Dr. Irimie Marga, Ziarul Lumina)