Cea mai mare minune pe care o poate trăi omul

„Nădejde mai presus de orice nădejde” ‒ aceasta este definiția credinței prin care depășim chiar și acele obstacole ce par cu neputință de biruit. O asemenea credință adună toate gândurile și toate puterile inimii noastre, spre a birui toate greutățile și toate puterile inimii noastre spre împlinirea unui singur scop: să ne luptăm până la moarte pentru a birui toate greutățile cu ajutorul lui Dumnezeu. Și trebuie să le biruim, căci de aceasta depinde mântuirea noastră.
Acum, inima omului este asemeni unui nod strâns legat, în care se adună întreaga sa ființă, iar el atârnă totul de mila lui Dumnezeu. În felul acesta începem și noi – cum spune Sfântul Apostol Pavel despre Avraam – să credem cu nădejde împotriva oricărei nădejdi. Credem că Dumnezeu „poate să ne ridice ca fii ai lui Avraam” (Matei 3, 9) și că la El „toate sunt cu putință” (Matei 19, 26). Treptat, ne pregătim să ne asumăm chiar și acel înfricoșător salt de credință care biruiește moartea.
Credința harică ne poartă de pe tărâmul lumii zidite pe cel al lumii nezidite, aruncând o punte peste prăpastia dintre Dumnezeu și om. Iar dacă omul dă dovadă de o astfel de credință, atunci, cu siguranță, va ajunge la limanul dragostei, căci Dumnezeu dragoste este. Viața sa trecătoare se va uni cu viața fără de moarte și veșnică a lui Dumnezeu, iar aceasta este cea mai mare minune pe care o poate trăi omul: Domnul îl învrednicește de unirea, prin har, cu propria Lui Viață dumnezeiască.
(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Adu-ți aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieții duhovnicești în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iași, 2015, p. 26)