De fiecare dată când suntem prezenți la Sfânta și dumnezeiasca Liturghie, după citirea Evangheliei, ectenia întreită și Imnul heruvic, urmate de Intrarea cea Mare cu Cinstitele Daruri, urmează o parte liturgică de mare însemnătate pentru întreaga iconomie a slujbei. Este vorba despre Ectenia și Rugăciunea punerii înainte, ectenia cererilor, Imnul iubirii dumnezeiești și Crezul sau Simbolul de Credință. Dintre acestea vom zăbovi puțin asupra cântării „Iubi-te-voi Doamne”, care este un imn davidic din Psaltire, în care împăratul prooroc își exprimă iubirea sa pentru Dumnezeu: „Iubi-te-voi Doamne, vârtutea mea, Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu” (Psalmul 17, 1).
Este una dintre cele mai frumoase și pline de sens teologic profund cântări din Liturghie. Ea urmează proclamării preotului: „Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim: Pre Tatăl, pre Fiul și pre Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”.
Este un imn în care Biserica întreagă, prin cuvintele lui David, se cufundă baptismal în abisul infinit al iubirii lui Dumnezeu pentru a mărturisi iubirea ei pentru Creator, ca fiind aerul pe care îl respiră orice suflet în căutarea lui de Dumnezeu. Fără iubire, sufletul se atrofiază și moare veșnic, fără a dispărea, ci tinzând spre neființă, neajungând-o vreodată. Acesta este iadul, înstrăinarea voită de iubirea răstignită și jertfelnică a lui Dumnezeu, ura către Cel ce te iubește de o veșnicie și a murit pentru tine, refuzul suprem al Celui ce te-a primit în inima Lui, dar nu te poate forța să moștenești libertatea harului.
Acest imn este cântat omofon de către preoți în altar și de toți credincioșii în Biserică. Prin această cântare, Biserica se declară liberă în iubire să mărturisească adevărul mântuitor al dogmelor, concentrate în Simbolul de Credință. Pentru că nu se poate mărturisi adevărul decât în iubire. Ura schimonosește adevărul, îl transformă în minciună benevolentă, iluzie sau vicleșug mascat. Fără iubire, adevărul moare în scolastică sau livresc, devine neinteligibil sau se confundă cu întunericul.
Ceea ce fascinează pe teologii de câteva milenii bune este conținutul teologic al acestui imn atât de scurt și de concentrat. Iubirea de Dumnezeu este răspunsul firesc al omului pentru iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu, Care este „vârtutea”, adică tăria, puterea, bărbăția, curajul omului de a se ridica la luptă împotriva morții. Așadar, orice faptă bună și chiar rădăcina virtuților se află în Izvorul cel pururea curgător al iubirii dumnezeiești. Apoi, Domnul este „întărirea mea” („stereoma” – gr.), adică fermitatea și statornicia oricărui om care dorește să se asemene cu Dumnezeu, în stăruința Sa veșnică de iubire. Traducerile engleze ale acestui imn transpun acest cuvânt cu „my rock”, adică temelie a vieții, promontoriu adevărat, fundament al unei clădiri.
Iubirea dumnezeiască nu este însă doar fermitate absolută, ci și mișcare necontenită către Țelul cel veșnic al iubirii, adică spre Dumnezeu. Dumnezeu este numit astfel și „scăparea” oamenilor, adică refugiul ultim, fortăreața (katafugh în greacă, fortress – în trad engleză) adevărului, locul unde omul poate fugi de răul acestei lumi.
Și, în final, Dumnezeu este numit „izbăvitorul meu”, adică Persoana care „cu mână tare și cu braț înalt” mântuiește din moarte pe cei pe care i-a iubit.
Adresarea personală și imperativă, de o sensibilitate mistică uimitoare, arată intimitatea proorocului cu Dumnezeu și profunzimea vorbirii lui cu Creatorul tuturor. Psaltirea este tocmai cartea în care omul vorbește cu Dumnezeu ca și cu un tată, se plânge, se înfurie, mulțumește, cere, ascultă, reproșează, mărturisește iubirea.
Cântarea „Iubi-te-voi Doamne” este declarația de dragoste a omului către Dumnezeu, imnul preoției și expresia familiarității ontologice cu Ziditorul. Căci nu suntem doar adoptați formal de El, prin Fiul Său devenit Om pentru noi, ci suntem „rude de sânge” cu El, prin Jertfa nemuritoare a Mielului lui Dumnezeu, care ne-a dăruit mântuirea, și prin Sângele Lui pe care L-a vărsat pe Cruce pentru noi și pe care ni-l dăruiește ca hrană veșnică a iubirii.
(Pr. Ioan Valentin ISTRATI, Sursa: Ziarul Lumina)