Pe când politicienii noștri, secondați de presa tot mai tabloidizată, nu ostenesc a vorbi despre summitul NATO de la București ca despre o realizare istorică a României, cetățenii mai puțin avizați fiind tentați să creadă că șefii de stat și de guvern au fost convocați în capitala scumpei noastre patrii de Traian Băsescu pentru a primi prețioase indicații, analiștii din întreaga lume trec în revistă punctele controversate ce vor trebui tranșate prin consens de către participanții la reuniune.
Sunt destul de multe și de serioase aceste puncte de pe agenda summitului asupra cărora statele membre sunt divizate: admiterea Republicii Macedonia, contribuția fiecărei țări la campania din Afganistan, forța militară din Kosovo, implicarea financiară a fiecărei țări.
Nici unul nu e atât de controversat precum acordarea MAP Ucrainei și Georgiei.
Desigur, de la înmânarea acestui Plan până la aderarea propriu-zisă e cale lungă și complicată. Totuși, având în vedere și semnificația simbolică a MAP, o decizie favorabilă Ucrainei și Georgiei ar trece pe plan internațional drept o renunțare a neutralității acestor state în favoarea înscrierii într-un bloc militar.
Acestei decizii i se opune, mai furibundă ca niciodată, Rusia.
E pentru liderii ruși nu numai acordarea MAP, dar și chiar și aderarea la NATO o provocare vitală, vizând interesele naționale ale Rusiei?
Avem serioase îndoieli.
Retorica Moscovei în acest caz ascunde un diabolic joc politic. Invocând inutilitatea NATO după încheierea războiului rece, Moscova încearcă să câștige capital politic pe plan mondial. Orice om normal din Europa își dă seama că NATO e o pe cât de splendidă, pe atât de costisitoare, inutilitate. Iar dacă NATO, după ce va mai înghiți alte trei state bezmetice, Albania, Croația, Macedonia, din Balcanii păduchioși, se va extinde și asupra unor state precum Ucraina și Georgia, orice om normal din Europa e tentat să dea crezare propagandei rusești împotriva NATO.
Liderii ruși invocă, de asemenea, amenințarea reprezentată de extinderea NATO la adresa Rusiei, mizând pe eterna spaimă a rușilor de încercuire. Liderii ruși știu însă că din punct de vedere militar, apartenența Ucrainei și Georgiei la NATO nu înseamnă practic nimic. Evident, în afara unei noi împovărări a cetățenilor celor două țări pentru a răspunde cheltuielilor cerute de standardele Alianței. Cum însă rușii de rând sunt deosebit de sensibili la amenințările militare din exterior (având amintirea războaielor napoleoniene și hitleriste), scandalul în chestiunea Ucrainei și Georgiei contribuie la strângerea rândurilor în jurul lui Vladimir Putin și a altor lideri autoritari. Orice tentativă de democratizare poate fi rapid etichetată drept o tentativă de a fisura unitatea de luptă a poporului rus.
În ultimă instanță, Rusia și-ar dori o nouă extindere a NATO.
Pentru că o nouă extindere a Alianței înseamnă golirea ei de conținut.
Primind alte trei state balcanice, deschizând porțile pentru Ucraina și Georgia, țări instabile, fără nici un pilon solid al democrației autentice, NATO își semnează actul de inutilitate.
Adică exact ceea ce vrea Moscova.
