– „Trebuie să ai știința de a trăi, știința de a-ți dirija treburile astfel încît să nu prejudiciezi interesele celor din jur”
Așa Îl întreba odinioară pe Domnul un învățător de lege. Acela îl întreba ca să-L ispitească, numai dintr-un fel de curiozitate, să vadă ce va spune Învățătorul, căci știa și singur care este răspunsul. Dar putem întreba despre calea mîntuirii nu doar din simplă curiozitate, ci din dorința sinceră de a primi un răspuns direct – un răspuns necunoscut sau uitat; putem întreba dintr-o necesitate vitală, pentru că sufletul ne doare și inima se chinuiește în nedumerire: ce să facem ca să moștenim viața veșnică?
O astfel de nelămurire chinuitoare, este cu atît mai firească, cu cît este mai nedefinită sfera de gînduri în care se află cei care întreabă și cu cît mai multe păreri diferite întîlnesc aceștia în scrierile și în cuvintele oamenilor. Oare nu într-o asemenea situație ne aflăm și noi acum? Uitați-vă în jurul nostru și veți vedea, că nici cei ce sînt dintr-ai noștri nu spun toți același lucru. Unul, de pildă, spune: „roagă-te și te va mîntui Dumnezeu”; altul: „plînge, frînge-ți inima, și Dumnezeu nu te va urgisi”; al treilea: „fă milostenie și aceasta va acoperi mulțime de păcate”; altul: „postește și alipește-te de casa Domnului”; iar altul: „lasă toate, fugi și te depărtează și fă-ți lăcaș în pustie”. Iată cîte răspunsuri diferite au ai noștri! Și toate acestea sînt adevărate reguli de mîntuire, cu care te întîlnești neîndoielnic pe calea salvării. În ceea ce-i privește pe cei ce se consideră ca fiind dintre ai noștri, dar au încetat să mai fie ai noștri – mă refer la creștinii care s-au luat după duhul veacului și al părerii de sine, cei care, însușindu-și cîteva concepte solide preluate din creștinism, dar înălțîndu-se în părerea de sine, ne-au părăsit și s-au despărțit cu inima de Domnul Hristos, cu toate că Îl mărturisesc cu limba – în ceea ce îi privește pe ei, printre aceștia se află și o mai tristă și mai dureroasă discordie, care s-a îndepărtat de calea adevărului și rătăcește pe meandrele minciunii. Nu vi s-a întîmplat oare și vouă să auziți în discuții sau să citiți din cărți cum filozofează unii despre ordinea lucrurilor, care ar trebui să fie alcătuită după mintea lor, iar nu cum este acum? Despre mîntuirea sufletului nici nu se pomenește acolo. Fericirea veșnică, dacă este acceptată ca atare este considerată că și cum am avea-o deja, după oarece drepturi ale omenirii, iar toată grija este îndreptată către îndulcirea, ca adaos la aceasta, a vieții terestre și spre transformarea acesteia, din amară, în paradiziacă. În acest spirit, unul proclamă: „Să nu crezi în nimic, decît în rațiunea ta, urmează-ți chemările firii, fii independent, trăiește după bunul tău plac și nu permite unei mîini străine să se așeze pe grumazul tău – și vei fi fericit”; altul propovăduiește: „Unde nu se înmulțesc desfătările publice, ca teatrele și altele ca acestea, acolo viața nu este viață”. În altă parte auzi: „Nu poți merge pe calea cea dreaptă – trebuie să ai știința de a trăi, știința de a-ți dirija treburile astfel încît să nu-ți prejudiciezi interesele și să nu le permiți altora să-ți strice planurile, intențiile și sentimentele” (aceasta se numește la ei înțelepciune); în altă parte se spune că ești pierdut dacă nu-ți aperi cinstea și interesele.

