Pe măsură ce viața creștină a început să se dezvolte sub toate aspectele ei (doctrinar, moral, liturgic), atât clerul, cât și credincioșii au simțit nevoia unor norme bine precizate care, pe de o parte, să stabilească și să păstreze rânduiala corectă de slujire creștinească ce decurge din învățătura de credință revelată, iar pe de altă parte, să împiedice abuzurile de orice natură. Astfel, autoritatea Bisericii (Sfinții Apostoli mai întâi, apoi Sfinții Părinți și membrii ierarhiei superioare întruniți în Sinod), în funcție de realitățile vremii și în consens cu poporul dreptmăritor, a întocmit anumite reguli de conduită moral-practică, menite să îndrume viața personală și comunitară a creștinului. Așa au luat naștere canoanele sau legea bisericească.
Patrimoniul canonic al Bisericii cuprinde norme privitoare la cult, la morala creștină, la disciplina clerului (mirean și monahal) și la organizarea bisericească. Bunăoară, în privința cultului, canoanele reglementează administrarea de către slujitori (episcopi, preoți și diaconi) a Sfintelor Taine și a celorlalte lucrări sfințitoare, însoțite de propovăduirea doctrinei evanghelice, păstrarea cuviincioasă a lăcașului de cult cu toate ale sale și buna chivernisire a structurii eclesiastice (patriarhie, mitropolie, eparhie, mănăstire, parohie). Deopotrivă, pentru credincioși sunt alcătuite îndrumări pentru participarea corespunzătoare la rânduielile de slujbă. Prescripțiile canonice referitoare la aplicarea principiilor de morală creștină, atât de către cler, cât și de către mireni, prevăd rânduieli amănunțite pentru rugăciune (cuprins, rostire, citire, poziție, timp etc.), postire (modalități, perioade), pocăință (număr de metanii, rugăciuni specifice, durată), milostenie, citirea și tâlcuirea Sfintei Scripturi, viața de familie, relațiile cu semenii ș.a.
În acest mod, toate manifestările vieții creștine sunt puse în bună rânduială, pentru ca toți cei ce le practică să dobândească folos spre mântuire. Pe lângă toate acestea, canoanele cuprind și anumite pedepse bisericești pentru cei care săvârșesc abateri de la disciplina moral-religioasă. Această ultimă dimensiune a încetățenit concepția că unica rațiune de existență și funcționalitate a normelor canonice ar fi cea punitivă. Astfel, la auzul cuvântului canon sau regulă bisericească, mulți creștini au o percepție ușor timorată. O posibilă explicație rezidă în experiența pastorală pe care au avut-o cu un duhovnic poate puțin mai sever în privința „canonului” sau epitimiei date, la spovedanie, ca mijloc de tămăduire sufletească. În aceste cazuri, se uită faptul, experimentabil în medicină, că medicamentul amar la gust vindecă finalmente boala, sau, cu o analogie mai convingătoare din același domeniu, țesutul bolnav suferă chiar și când i se administrează doctoria potrivită. De aceea, unul dintre instrumentele de bază ale pastorației ortodoxe îl reprezintă învățătura canonică a Bisericii. De aici reiese datoria credincioșilor de a cunoaște și a respecta cu conștiinciozitate legea bisericească.
Departe de a fi o colecție de interdicții și pedepse rigide, „sfintele canoane ortodoxe”, cum adesea și frumos sunt numite de către cei care le înțeleg rolul în pedagogia creștină, constituie o veritabilă călăuză morală, un îndreptar al vieții noastre duhovnicești (cuvântul canon înseamnă măsură, dreptar), fundamentat pe Sfânta Scriptură și pe Tradiția apostolică. Sfințenia și autoritatea celor care le-au întocmit le conferă puterea de a ne orienta către o viețuire autentică, în conformitate cu rânduiala divină. Pentru vremurile de acum, marcate în multe privințe de relativism și indiferență, apelul temeinic la valorile moralei ortodoxe tradiționale, păstrate în tezaurul canonic al Bisericii, reprezintă o revenire salutară în făgașul normalității. (pr. prof. drd. Marius Daniel Ciobotă, www.ziarullumina.ro)
