În tradiția vechilor strămoși ai românilor, geto-dacii, la 25 decembrie era celebrat un zeu solar, de origine indo-europeana, identificat cu zeul roman Saturn și cu zeul iranian Mithra. Mai tîrziu, în primele secole ale creștinismului, Părinții Bisericii au fixat în această zi Nașterea Mîntuitorului Iisus Hristos, suprapunîndu-se peste cea a zeului solar amintit. În timpul Evului Mediu, în paralel cu sărbătoarea creștină, în spațiul sud-est european există și sărbătoarea solstițială cînd oamenii celebrau divinitatea solară cu numele de Crăciun.
Determinativul de „moș” indică vîrsta zeului adorat care trebuia să moară și să renască cu timpul calendaristic la Anul Nou, care se celebra pe atunci la 25 decembrie. Astfel, divinitatea se năștea odată cu timpul în această zi, trăia 365 de zile, îmbătrînea și murea pentru a renaște la începutul anului următor. Unii cercetători, însă, dorind să dea o conotație spirituală creștină pentru „Moș Crăciun”, considera că această denumire nu se referă la un zeu autohton, traducînd cuvîntul „Moș” prin „Dumnezeu Mîntuitorul” sau după expresia Vechiului Testament – „Cel vechi de zile”. De asemenea, cuvîntul „Crăciun” derivă de la biblicul „cara” – a chema, a numi -, de unde s-a născut vechiul cuvînt românesc „Craciun”. Cu alte cuvinte, „Moș Crăciun” ar însemna „Dumnezeu Mîntuitorul cheamă”, traducere care face ca denumirea de Crăciun să fie mai recentă decît vechea denumire a zeului autohton.
În tradiția populară românească, Crăciun este un om bătrîn, înrudit cu Moș Ajun, fratele său mai mic. Potrivit legendei, Moș Crăciun trăia într-un sat, avînd case mari și multe grajduri. Pe neașteptate, în acest sat vine o femeie necunoscută care, simțind că i-a venit vremea să nască, bate la poarta casei lui Moș Ajun, cerîndu-i adăpost. Motivînd că este om sărac, el o trimite la fratele său bogat, Crăciun. Acesta, neștiind că femeia este Maica Domnului, nu o primește să nască. Crăciuneasa, însă, fiindu-i milă de ea, o ajută să nască, faptă pedepsită de Moș Crăciun cu tăierea mîinilor din coate. Cînd află că în grajdul său s-a născut Hristos, se căiește amarnic și îi cere iertare lui Dumnezeu, devenind astfel „primul creștin”, „sfîntul cel mai bătrîn”. Printr-o minune, Dumnezeu reface mîinile nevestei lui, care contribuise la nașterea Mîntuitorului.
– „Christklots”, în Germania, reprezintă obiceiul de a arde un butuc toată noaptea de Crăciun, care, conform tradiției, se crede că ar apăra casa de hoți și de nenorociri tot restul anului
După cum reiese din această legendă, Moș Crăciun, ca întruchipare a zeului autohton și a sărbătorii cu același nume, se opune prin tot ceea ce face nașterii pruncului Iisus, a înlocuirii vechii sărbători cu cea nouă. Păstrarea și astăzi a denumirii de Crăciun denotă faptul că la apariția creștinismului Crăciun era un zeu atît de venerat, încît nu a putut fi exclus cu desăvîrșire din Calendarul Popular și din conștiința oamenilor care au adoptat credința în Iisus Hristos.
De Crăciun au loc o serie de practici atestate în toate zonele țării, care au în centrul lor colindele și mesele rituale. Colindele reprezintă un scenariu compus din texte ceremoniale, formule magice, dansuri, gesturi, interpretate în casă, pe ulițe, de o ceată sacra.
Colindele vestesc nașterea lui Hristos, transmit urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorințelor în noul an. Colindatul este cea mai răspîndită tradiție a românilor. Cînd persoanele colindate nu primesc colindătorii, închid ușile sau nu oferă daruri, efectele magice sînt opuse, ei încălcînd regulile acestui obicei.
Tot de Crăciun abundă mesele rituale la care iau parte familia, rudele, nașii, precum și o serie de alte practici, precum: observațiile și previziunile meteorologice, alungarea spiritelor morților, aprinderea focurilor, strigătul peste sat etc.
În celelalte țări, sărbătoarea Nașterii Domnului și Moș Crăciun au denumiri diferite: finlandezii îl au pe „Joulupukki”, care ar veni din ținutul „Korvatunturi” (est), tărîm care are forma unei urechi despre care se spune că ar fi urechea cu care „moșul” ascultă să afle dacă copiii sînt cuminți. „Christklots”, în Germania, reprezintă obiceiul de a arde un butuc toată noaptea de Crăciun, care, conform tradiției, se crede că ar apăra casa de hoți și de nenorociri tot restul anului. În Elveția, butucul este cunoscut sub numele de „Buche de Nol”, în Anglia, „Yule Iog”.
În multe biserici din Italia sînt expuse iesle cu pruncul Iisus și magi de mărime naturală. Un punct de atracție îl constituie Irozii – un teatru popular cu scene, care, pe lîngă Irod, prezintă un moș cu barba lungă, cu cojocul întors, reprezentînd bufonul românilor, și o paiață cu clopoței la picioare, care poartă un băț năzdrăvan – în amintirea saltimbancilor chemați cu prilejul unor astfel de manifestări.
În Austria, cete de copii străbat străzile colindînd pe la ferestre. Piața de Crăciun din Viena este atracția principală a sărbătorilor, deși Crăciunul este celebrat mai ales acasă cu o masa festivă și cadouri.
