Ce știm despre sărbătoarea Crăciunului

Crăciunul sau Nașterea Domnului este o sărbătoare creștină celebrată la 25 decembrie (după calendarul gregorian) sau 7 ianuarie (după calendarul iulian) în fiecare an. Ea face parte din cele 12 sărbători domnești (praznice împărătești) a Bisericilor bizantine, a treia mare sărbătoare după cea de Paști și de Rusalii. În anumite țări unde creștinii sunt majoritari, e de asemenea sărbătoare legală, și se prelungește în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun.
Origini
Serbarea Nașterii Domnului s-a făcut din cele mai vechi timpuri ale creștinismului. Una din primele mărturii o găsim pe la sfârșitul secolului III (în jurul anului 290), când în timpul prigoanei lui Dioclețian și Maximian creștinii, care se adunaseră în număr foarte mare într-o biserică din Nicomidia pentru a prăznui ziua Nașterii Domnului au fost arși de vii. Atacul asupra lor a fost urmat și de atacul asupra altor biserici și case creștine, fiind uciși atunci cca. 20.000 creștini din Nicomidia.
Deși sărbătorită în toată lumea creștină, la început existau diferențe ale datei de prăznuire. Astfel, cel puțin din sec. III, Nașterea Domnului sau Crăciunul se serba pe 25 decembrie, ca și astăzi. Această dată tradițională a fost confirmată istoric de cercetările făcute în arhivele Romei de călugărul străromân Dionisiu cel Mic, care au arătat că recensământul lui Cezar Augustus, din Evanghelia după Luca (II,1 ș.u.) s-a desfășurat în Palestina pe 25 decembrie.
În Răsărit Crăciunul a fost sărbătorit multă vreme odată cu Botezul Domnului, după modelul botezului creștin, care era considerat adevărata naștere. Desigur, au existat dintru început voci care au cerut ca serbarea să se facă după Tradiție, pe 25 decembrie, deoarece între Botezul Domnului și botezul creștin era o diferență foarte mare: la Bobotează Hristos a luat păcatele lumii asupra Sa, spre a le spăla pe Cruce, în vreme ce botezul unui om obișnuit este o curățire de păcate prin împroprierea jertfei Domnului.
Această diferență era cu atât mai necesară cu cât în Răsărit gnosticii nu sărbătoreau Crăciunul, ci Boboteaza, crezând că Iisus ar fi fost „adoptat de Dumnezeu” cu ocazia botezului Său.
Boboteaza era serbată pe 6 ianuarie.
Mai târziu, cele două evenimente – Nașterea și botezul – se sărbătoresc în aceeași zi de toată creștinătatea: în Occident pe 25 decembrie, iar în Orient pe 6 ianuarie. Acestor două, romanii le vor asocia vizita magilor, iar galicii nunta din Cana Galileii.
Biserica Armeană e singura care a păstrat până în ziua de astăzi obiceiul vechi de a sărbători în aceeași zi, 6 ianuarie, laolaltă, Crăciunul și botezul lui Iisus, sub numele de epifanie ori teofanie („Arătarea Domnului”).
Crăciunul în tradiția românească
Peste tot unde există suflare românească cu simțământ creștin, Crăciunul este una din cele mai importante sărbători religioase, este sărbătoarea Nașterii Domnului, prilej de bucurie, pace și liniște spirituală. Este o zi în care dăruim și primim multă iubire și căldură sufletească. Acest lucru se remarcă în entuziasmul cu care se fac pregătirile pentru Crăciun.
Credință și legende
Pentru lingviști, cuvântul „Crăciun” este un cuvânt ciudat. Unii susțin că ar proveni din limba latină, și anume din „creatio”, care înseamnă creațiune, naștere. Rămâne însă o pură ipoteză. Alții susțin că e vorba de un cuvânt mult mai vechi, tracic, dinainte de romanizarea Daciei. În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoțită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost. Ajungând la casa unui anume Crăciun, este dusă de soția acestuia în grajd, unde dă naștere lui Iisus. De asemenea, se spune că în noaptea sfântă a nașterii lui Hristos s-au deschis cerurile și Duhul Sfânt a coborât deasupra Fiului lui Dumnezeu, luminând grajdul în care domnea întunericul. Deci Crăciunul este o sărbătoare sfântă care aduce lumină în sufletele oamenilor.
Colindele de Crăciun
Sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul, pentru a vesti Nașterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiție este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții comunității locale cu icoana Nașterii Domnului, binecuvântându-se casele și creștinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la nașterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, copiii – câte trei, ca cei trei magi – merg din casă în casă cântând colindul „Steaua sus răsare…”, purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineața la Moș Ajun!”, casele frumos împodobite își primesc colindătorii. Aceștia sunt răsplătiți de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri și chiar bani. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: „Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, „O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, „Domnuleț și Domn în cer” de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în „Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele.
Carte ilustrată pentru urări de Crăciun
Colindele, precum și obiceiurile colindelor sunt prezente și la alte popoare, și s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării. De pildă, colinda românească „Scoală, gazdă, din pătuț” există și la văleni, unde aceasta e cea mai răspândită, sub numele de „Dji vén cwerî m’cougnou d’Noyé”.
Obiceiurile culinare
Timp de 40 de zile înainte de sărbători creștinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în seara de Crăciun după litie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipă Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnații, chișca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboșul și nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun, fiind la loc de cinste alături de vinul roșu prețuit de toată lumea.