A vorbi despre post și chiar a-i da o definiție pare foarte simplu deoarece postul este cunoscut în toata lumea, în toate tradițiile și culturile lumii. Știm, de asemenea, că se referă la un anumit set de reguli restrictive din punct de vedere, mai ales, alimentar.
Iată în ce fel au înțeles și au definit postul unii dintre cei mai mari asceți ai creștinismului, de la care ni s-au păstrat fie cuvinte de învățătură, fie simple sfaturi sau cugetări sub forma de sentințe:
„Fraților, îmbuibarea pântecelui este maica desfrânării, iar postul și înfrânarea este bogăția sufletului; deci aceasta să ne silim să o câștigăm cu smerită înțelepciune, păzindu-ne de mândrie, plăcere și lauda oamenilor care este maica tuturor răutăților.”
„Fiilor, bine este a-l sătura pe cel sărac și flămând și așa să postești.”
„A întrebat avva Iosif pe avva Pimen cum trebuie a posti. I-a zis avva Pimen lui: eu voiesc ca cel ce mănâncă în fiecare zi, câte puțin să mănânce, ca să nu se sature…”
„Acolo e adevărata sărbătoare, acolo unde e mântuirea sufletelor, unde e pace și înțelegere, unde e alungat orice gând lumesc, unde e izgonit strigatul, zgomotul, umbletele bucătarilor, tăierile de animale; unde în locul acelora sălășluiește liniștea, pacea, dragostea, bucuria, bunătatea și alte nenumărate bunătăți… Postul este hrana sufletului; și, după cum hrana trupească îngrașă trupul, tot așa și postul face mai puternic sufletul, îl face mai ușor, îi dă aripi, îl face să stea la înălțime, să se gândească la cele de sus și să se ridice mai presus de plăcerile și dulcețile acestei vieți.”
Deși exemplele pot continua, ne oprim la aceste câteva cugetări alese după un singur criteriu: în cuvinte puține și simple, autorii lor surprind problema postului în profunzime. După cum am semnalat deja și după cum constatăm din spusele sfinților citați, avem impresia că postul se referă, mai ales, la mâncare sau așa cum înțelegem foarte mulți dintre noi, numai la mâncare. Postul nu poate fi limitat la mâncare, ci are un aspect material și un aspect spiritual, el reprezentând un mijloc și o cale de desăvârșire a omului, care este și trupesc, dar și sufletesc. Din punct de vedere material, se referă, într-adevăr la hrana omului și, în general, la „mișcarea trupului”, iar din punct de vedere spiritual la hrana sufletului și la mișcarea sufletului, având în vedere desăvârșirea trupească și sufletească.
De asemenea, postul nu a intervenit în viața omului după căderea în păcat, ci a fost dintr-u început o dimensiune ontologică a omului și, în consecință, nu trebuie raportat la căderea omului, ci la desăvârșirea lui. Ce înseamnă acestea? Că omul a fost creat de Dumnezeu trup și suflet într-o stare de desăvârșire relativă, cu posibilitatea de a ajunge la desăvârșirea absolută, după har, prin lucrare, prin efort personal. Desăvârșirea la care era chemat omul, subliniată de Scriptură prin sintagma „după asemănarea cu Dumnezeu” (Facerea 1,26) viza atât trupul cât și sufletul, care erau în armonie, lucrând împreună, neantagonist. Așadar, dacă partea spirituală a omului era prin fire înclinată spre comuniunea cu Dumnezeu, fiind rațională, partea trupească, materială a omului colabora cu acesta prin intermediul simțurilor care prin supunere de bunăvoie față de voia dumnezeiască și prin renunțare, prin jertfă, urmau să fie eliberate și ele (simțurile) de greutatea materiei și spiritualizate, conducându-l pe om la comuniunea cu Dumnezeu. Comuniunea cu Dumnezeu putea fi deci realizată atât în plan material, cât și în plan spiritual.
Datorită faptului că desăvârșirea ținea de libertatea omului și de efortul lui personal, Dumnezeu l-a supus unui test, unei încercări, în fața căreia să-și poată exercita libertatea: l-a așezat în rai, spunându-i: „Iată, vă dau toată iarba, ce face sămânță , de pe toată fața pământului și tot pomul, ce are rod cu sămânță într-însul. Acestea vor fi hrana voastră” (Facerea 1,29) și „Din toți pomii din rai poți să mănânci. Iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!” (Facerea 2,16-17).
