Deseori sunt întrebat – și li se întâmplă tuturor eurodeputaților noștri – ce se spune la Bruxelles despre situația de acum din România. Inevitabil, răspunsul meu descumpănește: nu se spune aproape nimic. Iar ce se spune este previzibil. Cel puțin în Parlamentul European, regula e foarte simplă: fiecare grup politic european sprijină partidul național din familia sa. De exemplu, tot ce face PD în România va fi apreciat de Partidul Popular European, dar va fi criticat de Partidul Socialist European; premierul Tăriceanu, în ce face la București, va avea sprijinul liberalilor europeni, dar va fi mustrat de voci din alte familii – și tot așa.
Mai pe scurt spus, trebuie să înțelegem (și să acceptăm în jocul politic intern) că nu există o opinie a Bruxelles-ului. Fiecare grup politic, acolo, are opinia sa. Uneori ele concordă, alteori nu. Oficialii europeni nu sunt diriginți continentali, care să dea cu rigla la palmă unora și să mângâie pe creștet pe alții. În ultimii 17 ani, la noi s-a creat acest reflex: când avem impresia că am făcut vreo boacănă, ciulim urechea să vedem ce spune Europa despre noi. Și suntem uneori descumpăniți când vedem că nici Europa nu vorbește pe o singură voce. Un exemplu recent: grupul liberal-democrat de la Bruxelles (la care este afiliat PNL) a spus că decizia premierului român de a amâna alegerile europene – pentru a favoriza dezbaterea, pentru a le feri de contaminarea cu subiecte naționale etc. – a fost una bună; grupul popular european (din care face parte PD) a spus că aceeași decizie a fost una proastă ș.a.m.d.
În plus, trebuie să ne fie la fel de limpede că UE – acum, când împlinește 50 de ani de reale succese, dar totodată e în fața unui viitor imediat plin de provocări certe – are probleme cu mult mai mari decât să stea cu ochii pe România. Fiecare țară din Uniune are, cum e și normal, problemele sale și nimeni nu-și pierde vremea ca să sufle-n supa altuia.
Singura amenințare pentru România, deocamdată, este ca membri ai Comisiei Europene să capete impresia că, din cauza luptei de orgolii de la București, ritmul reformelor post-aderare a încetinit. Nu lupta politică din România deranjează; ceea ce ar deranja ar fi dacă această luptă ar consuma toate energiile și ar pune în pericol parcursul integrării noastre. În acest caz, ei ar putea cere impunerea unor clauze – ceea ce, evident, nu ar fi o notă bună pentru noi. În rest, rămâne ca și până acum. Din când în când, câte un oficial european va veni la București și, după caz, va lăuda sau va critica guvernul. El nu e vocea Bruxelles-ului, ci un mesager al unei familii politice. Interesați-vă din ce partid european face parte respectivul și veți înțelege de ce spuneam că reacțiile Europei sunt, în cea mai mare parte, previzibile.
