Recunosc că am fost mirat de vehemența unanimității adoptate de politicienii români în problema Kosovo. Așa cum m-a mirat și tonul catastrofic al presei. Indiferent de opinia pe care o ai asupra subiectului, e uimitor să constați că România e luată prin surprindere de ceva ce se contura de luni întregi și care nu născuse nici o dezbatere în țară până mai ieri. Acum, Kosovo face audiență.
E și mai uimitor să auzi că cei care susțin că independența e măcar o soluție pentru ieșirea din blocaj, sunt dați exemple ca trădători, iar cititorii se întreabă în josul articolelor cine le-a dat voie să scrie așa ceva. Atât de părtinitoare este presa de la București încât am senzația că citesc ziare sârbești întâmplător scrise în limba română. E oarecum logic că publicul reacționează așa cum o face. De unde atâta pasiune?
În primul rând pentru că îndeobște suntem interesați doar de propriul buric. Am ales să ignorăm problema și ne-am trezit că avem altă poziție decât aliații noștri europeni și americani abia după ce aceștia își formaseră o opțiune, după un proces chinuitor de dezbateri și negocieri. Este foarte bine să ai personalitate pe plan internațional și să îți susții interesele, dar nu mi-e clar ce anume propune România în loc de mult dezbătuta (în lipsa noastră) independență. Am lipsit când s-a discutat subiectul, dar acum suntem gălăgioși în a critica rezultatul.
De ce era nevoie de o declarație atât de dură a Parlamentului, întrunit solemn de parcă tocmai ne uneam cu Republica Moldova (apropo, asta nu ar fi o încălcare a legislației internaționale? Doar întreb, nu dau cu parul!)? Nu ne obliga nimeni să recunoaștem independența Kosovo, dar de ce trebuie să devenim campioni ai cauzei contra? Ce urmărim pe termen lung? Nici acum nu avem o strategie, mofturile de provincial neinteresat de subiect, dar nervos, nu se numesc strategie. ”Cotidianul” spune că România va împăca Serbia cu Uniunea Europeană. Să fim serioși! Serbia și UE comunică, nu sunt un fel de Cuba și SUA care nu au legături oficiale și au nevoie de intermediari. Ce are să spună România în UE? Există o majoritate de state membre (20 din 27) care recunosc independența. Celelalte state care nu o recunosc nu s-au isterizat. Grecia, o țară care a simpatizat cu Serbia în toate războaiele din fosta Iugoslavie, s-a mulțumit să declare că deocamdată nu recunoaște noul stat. România nu are credibilitate în UE pe acest subiect tocmai pentru că a fost prea pătimașă pro-Serbia. Dacă te visezi arbitru, nu face galerie! E uimitor de simplu, dar președintele Băsescu nu a înțeles atâta lucru.
E uimitor și comportamentul de turmă al politicienilor. Singura voce care a spus că ar trebui să recunoaștem independența a fost europarlamentara Adina Vălean. Femeia a fost la Bruxelles și știe ce se discută acolo. Cine are contacte cu lumea și ceva coloană vertebrală recunoaște că reacția României este privită ca una bizară. Poate că la București e limpede că trebuie să fim nervoși, poate că avem fricile noastre mai mult sau mai puțin justificate, dar din afară se vede că ne isterizăm disproporționat. Discuția cu UDMR care trebuie dată afară din guvern pentru acest subiect e cu atât mai ciudată. Când suntem dați ca exemplu de pace interetnică, arătăm că suntem în stare să o aruncăm peste bord de dragul Serbiei. E ca și cum te apuci să divorțezi de nevastă pentru că vecinul o bătea pe vecina și ea l-a înșelat.
Cum au ajuns politicienii români la o poziție atât de unanimă? Câtă atenție au acordat subiectului un Ludovic Orban sau un Radu Câmpeanu? Au pus mâna pe vreun ziar străin să vadă de ce susțin Washingtonul, Berlinul, Londra și Parisul (de când nu am mai văzut aceste capitale împreună pe un subiect?) o poziție care la București te poate scoate din guvern? Săraca Adina Vălean îmi amintește de jocul de-a baba oarba, când spuneam ”urma scapă turma”.
