Ce sînt canoanele care se dau la spovedanie?

Canoanele nu sînt pedepse, ci mijloace de îndreptare. De pildă, pentru păcatele trupești, metaniile sînt tare de folos, ele sînt un semn de pocăință. Plecînd la pămînt fruntea, ne umilim și trupul care a greșit înaintea lui Dumnezeu. Neștiința se pedepsește prin a citi din diferite cărți, pentru a înțelege ce răspundere avem față de sufletul nostru. Pentru păcatele foarte grele se oprește de la Sfînta Împărtășanie. Sfînta Maria Egipteanca a stat patruzeci și șapte de ani în pustiu fără Sfînta Împărtășanie. Dar pentru plînsul ei, pentru regretul adînc, din toată inima, pentru căința ei adîncă, a ajuns la o mare sfințenie. Șaptesprezece ani a păcătuit, șaptesprezece ani a durat și lupta pentru despătimire, timp în care postea, plîngea, se ruga și dormea pe pămînt gol. Numai după ce a împlinit acest canon a primit Sfînta Împărtășanie, deși ajusese la un grad mare de sfințenie.
Dacă luăm Sfînta Împărtășanie la întîmplare, riscăm să fim pedepsiți foarte aspru, pentru că am îndrăznit să punem acest mărgăritar de mare preț într-un vas murdar și spurcat. În vechime, cei cu păcate foarte grele erau aspru canonisiți. Stăteau de multe ori afară, în genunchi, și-și cereau iertare de la toți, ca să-și dea ei înșiși seama de gravitatea păcatelor lor. Făceau acest canon aspru cu multă părere de rău. Noi astăzi dăm niște metanii de făcut si vin credincioșii și ne spun că o sută de metanii sînt prea multe. Eu le spun: „Dragă, dacă vrei să rămîi nespălat, nu face metaniile”. Cînd ești bolnav, dacă nu iei doctorii, rămîi mai departe bolnav. La spovedanie, repet, aceste canoane sînt mijloace de îndreptare, nu pedepse. Făcînd canonul, dobîndim pace în suflet, credință și dragoste de Dumnezeu. Păcatul este cel mai mare dușman al nostru, pentru că ne desparte de Dumnezeu. Și cu cît te asuprești mai mult cu post, cu rugăciune, cu cît chemi mai mult numele lui Dumnezeu în viața ta, cu atît prinde în tine acest cheag duhovnicesc și-L simți și-L regăsești din nou pe Dumnezeu.
Ori de cîte ori ne mînjim cu noroi, tot de atîtea ori ne spălăm. Cînd sîntem în păcat, ne spovedim și ne curățim. Diavolul știe asta și face tot ce poate ca să ne împiedice de la spovedanie. Nu ne lasă să ne pîrîm pe noi înșine cu toate amănuntele și nuanțele, ca să curățim pe deplin lăuntrul nostru. Din bătrîni se spune că diavolul poartă cu el o suliță, o pătură și o trîmbiță. Cu sulița te împunge să faci păcatul. Cănd îl faci te acoperă cu pătura, iar după ce-l faci țipă cu trîmbița, trîmbițînd păcatele tale cu toată puterea, ca să te descurajeze și să te ducă la disperare.
Cînd cazi, ai nevoie de post și rugăciune, de multe lacrimi și metanii, ca să-ți recîștigi pacea. Nici nu ne dăm noi seama cît pierdem printr-un păcat. Iar cînd se adună păcat peste păcat, se pune un fel de plasture peste conștiința noastră, nu mai simțim greutatea păcatului și mergem din cădere în cădere pînă la prăbușire. Ajungem să-L hulim pe Dumnezeu, să-L sfidăm, ne ia diavolul în primire, pierdem simțul smereniei, pierdem totul.
(Din învățăturile părintelui Arhimandrit Sofian Boghiu)
Părintele Paisie de la Sihla,
despre canoane
– Nu putem renunța la Sfintele Canoane și la practica milenară a Bisericii. Să mergem pe drumul Părinților și înaintașilor noștri, pe drumul canonic al Sfintei Tradiții.
– Fiecare să facă cît poate și cum poate, după sfatul duhovnicului. Păcătosul trebuie să facă un canon după putere pentru ispășirea păcatelor. Cel mai mare canon este să părăsească pentru totdeauna păcatele, adică să nu le mai facă.
– Cei ce au săvîrșit avorturi să-și mărturisească păcatele la un duhovnic iscusit. Apoi să boteze și să îmbrace copii în locul celor uciși, să nască alți copii în loc sau să înfieze copii fără părinți, să postească o zi pe săptămînă pînă seara în toată viața, de obicei vinerea, să facă metanii și milostenie după putere, și avem nădejde că va dobîndi mîntuire și milă de la Dumnezeu.
– Conștiința este îngerul lui Dumnezeu care îi păzește pe oameni. Cînd ea ne mustră, înseamnă că Dumnezeu ne ceartă și trebuie să ne bucurăm că nu ne lasă uitării. Conștiința pomenește păcatele noastre și, pomenindu-le, ne smerește.
Roagă-te stăruitor cu post și metanii, măcar trei zile, și ascultă de glasul conștiinței. Cum te îndeamnă ea mai mult, aceea este și voia lui Dumnezeu.
– Să nu uităm de moarte, că fără de veste vine. Toți cei care au umblat după slavă omenească și s-au amăgit de grijile acestei lumi la sfîrșit s-au căit, dar poate prea tîrziu… Prin aducerea aminte de ceasul morții, scăpăm de părerea de sine și de gîndurile cele necurate. Să nu uităm ce am fost înainte de a fi, ce am fost după naștere, ce sîntem astăzi și ce vom fi mîine, și să le atribuim pe toate lui Dumnezeu. În viața mea am văzut sfîrșitul multor părinți și credincioși, dar nu am văzut pe nimeni rîzînd în clipa morții, că atunci e atunci!
– Canonul de spovedanie dat de Părintele Paisie nu era nici prea greu, nici prea ușor. Ci era bine chibzuit, după vîrsta, sănătatea, puterea și așezarea sufletească a fiecăruia. Cel mai mult oprea de la Sfînta Împărtășanie pentru avort, desfrînare și ucidere. Pe cei care aveau păcate foarte grele de obicei nu-i dezlega, ci îi trimitea la preotul de parohie. Iar pe cei nehotărîți, care nu făgăduiau să se pocăiască din toată inima, îi amîna și-i îndemna să mai vină. Pentru cei mai mulți obișnuia să dea canon mergerea regulată la sfintele slujbe, citirea Psaltirii, cîte două-trei catisme zilnic, metanii, post pînă seara, miercurea și vinerea, ținerea regulată a posturilor, citirea cărților sfinte, milostenia etc.