Slujitorii altarelor săvârșesc fiecare sfântă slujbă înaintea lui Dumnezeu în veșminte speciale, diferite de cele obișnuite. Acestea se deosebesc prin forma lor impunătoare și ornamentată, croială și culoare, dar mai ales prin faptul că înainte de a fi folosite în cult sunt sfințite în cadrul unei slujbe speciale.
Îmbrăcarea preoților în veșminte trimite la realitatea împărăției veșnice a lui Hristos și completează cadrul ceremonial, fastul și strălucirea cultului. Prin sfintele veșminte îmbrăcate de diaconi, preoți și arhierei sporește duhul evlaviei în cadrul sfintelor slujbe și se ajută la crearea cadrului liturgic-festiv pentru desfășurarea diferitelor rânduieli bisericești.
– Rol liturgic și practic
Aceste obiecte sfințite capătă înțeles prin explicarea simbolismului care-l însumează în ele, aflându-se în strânsă legătură cu faptele și evenimentele din istoria biblică. Ele își au originea în epoca apostolică, fiind o continuare a veșmintelor din cultul Vechiului Testament, pe care le purtau arhiereii, preoții și leviții în serviciul Cortului Mărturiei și apoi al Templului. Dacă în primele secole, preoții creștini oficiau slujbele numai în hainele lor obișnuite, întrebuințarea unor veșminte speciale pentru cult provine din secolul al III-lea, iar în veacul al IV-lea mărturiile despre folosirea unor veșminte pentru cult devin mai numeroase.
Devin astfel din ce în ce mai prezente, mai necesare și mai frumoase poate și pentru a atrage prin exprimarea grandioasă pe cei încă neconvertiți la creștinism. În aceste timpuri au început să se definească și să se fixeze veșminte liturgice pentru fiecare treaptă clericală, diacon, preot și arhiereu. „Tot ceea ce se petrece în cultul bisericii ortodoxe nu face decât să pună în fapt și să afirme în chip văzut realitatea împărăției lui Dumnezeu. Toate actele liturgice se împlinesc cu acest scop, iar veșmintele liturgice pe care arhiereul, preotul sau diaconul le îmbracă la săvârșirea fiecărei sfinte taine duc practic la împlinirea acestor lucrări, prin harul Sfântului Duh. Ele au un rost liturgic și practic, fiind un acoperământ, o platoșă a slujitorilor în fața focului dumnezeirii. Fiecare veșmânt are un rost anume, rost explicat cel mai bine de textul rugăciunii la îmbrăcarea fiecărui veșmânt“, ne-a spus părintele Ionel Durlea, parohul Bisericii „Sfântul Gheorghe“ – Vechi din București.
Stiharul, veșmântul mântuirii și haina veseliei
Cel dintâi veșmânt sfințit pentru slujbă, comun celor trei trepte clericale, este stiharul. Acesta este un veșmânt lung, cu mâneci largi, care acoperă tot corpul de la grumaz până la picioare, asemănător tunicilor greco-romane și veșmintelor preoțești din Vechiul Testament. După formă și tipar, el corespunde tunicii lui Aaron, motiv pentru care și Biserica creștină l-a însușit de timpuriu în cultul ei. Stiharul, ca și celelalte veșminte ale diaconului, este de culoare deschisă, fiindcă simbolizează îngerii care s-au înfățișat în veșminte albe la Mormântul Mântuitorului Hristos.
Diaconul îmbracă stiharul ori de câte ori slujește, iar preotul și arhiereul îl folosesc numai la oficierea Sfintei Liturghii. Acest veșmânt simbolizează lumina lui Hristos, precum și curăția vieții liturgice, așa cum reiese din conținutul rugăciunii pe care o rostesc slujitorii în momentul îmbrăcării: „Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul că m-a îmbrăcat cu veșmântul mântuirii și cu haina veseliei m-a împodobit“.
(Ziarul Lumina)
