Lumânarea este un simbol. Ea simbolizează lumina adevărului și sfințeniei, care este Iisus Hristos Dumnezeul nostru, și asemenea Lui trebuie să fie și viața creștină. Lumânarea este simbolul vieții veșnice pe care ne-o dorim după moarte în lumina dumnezeiască, sau altfel spus este icoana luminii Domnului nostru Iisus Hristos.
Lumânarea este o jertfa adusă lui Dumnezeu și de aceea ea trebuie să fie din ceară curată. Lumânarea de ceară curată este mai luminoasă și mai igienică întrucât nu produce fum. După împrejurările în care este folosită în cult, lumânarea are diferite semnificații. Lumânarea care se aprinde la citirea Evangheliei înseamnă lumina adevărului evanghelic care a străbătut întunericul necredinței în care trăiau popoarele dinainte de venirea lui Hristos.
Lumânările sunt nelipsite de la marile slujbe-evenimente din viața omului: botez, cununie, moarte.
La botez, lumânările se aprind pentru luminarea sufletului celui botezat care vine de la întuneric la lumină și prin botez se face fiu al luminii lui Hristos.
La cununie, preotul aprinde cele două lumânări mari pe care le țin nașii în spatele mirilor ce se logodesc și se cunună, ca ele să lumineze calea vieții și ca încredințare că își vor ține legământul de a fi uniți toată viața.
La moarte, lumânarea este lumina care se pune în mâna mortului, când acesta își dă duhul, spre a-i fi călăuză pe drumul de veci. Lumânările se aprind și atunci când credinciosul se împărtășește la Altar; el ține o lumânare în mână și după ce a primit Sfânta împărtășanie, o pune în sfeșnic. Prin aceasta credinciosul mărturisește că este fiu al luminii lui Hristos.
Lumânarea și lumina în general
În cultul Vechiului Testament lumina este un prinos adus Domnului Dumnezeu. Preotul Aaron arde tămâie și aprinde în fiecare seară candelele în fața chivotului Legii Sfinte: „Când va aprinde Aaron seara, candelele, iar va arde miresme. Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului, din neam în neam” (Levitic 30:8).
Însuși Dumnezeu poruncește să ardă lumina pe altarul său: «Și a grăit Domnul cu Moise si a zis: „Poruncește fiilor lui Israel să-ti aducă untdelemn de măsline, curat și limpede, pentru candele, ca să ardă sfeșnicul necontenit”» (Levitic 24:1-2).
În vremea persecuțiilor, spre a fi apărați, creștinii se strângeau la rugăciuni și slujbe în catacombe, pe care le luminau cu lumânări. După ce s-a dat libertate Bisericii, începând din secolul 4, lumânările au contiunat a fi folosite, dar, de la rolul lor anterior de strictă necesitate, ele încep să aibă acum și un caracter simbolic, fiind folosite atât la Sfânta Euharistie, cât și la slujbele funebre, la sărbătorile sfinților, la cinstirea relicvelor sfinte ș.a.m.d.
Lumina adusă ca prinos lui Dumnezeu este arderea lumânării și untdelemnului din candelă. Ele sunt aprinse de credincioși și preot, ca parte constitutivă a cultului și ca expresie a unei necesități religioase subiective. Aprinzând o lumânare în Sfânta Biserică, credinciosul se roagă lui Dumnezeu, îi mulțumește pentru marea Lui bunătate și ocrotire și dă expresie credinței lui în Dumnezeu. Ea este un mijloc de legătură între om și Dumnezeu, este „punctul de trecere dintre cele două lumi: divină și umană” (Berdiaev).
Lumina lumânărilor ca și mireasma tămâiei este o expresia credinței în viața viitoare și a legăturii cu cei morți. Această credință o ilustrează poetul nostru George Coșbuc în poemul „Moartea lui Fulger”. Eroului mort i se pune în mâinile strânse pe piept o lumânare aprinsă, fiindcă, după datină, lumina ei îi va fi călăuză în întunericul din împărăția lumii de dincolo.
Lumina este un simbol al bucuriei împărtășirii din lumina divină: „Că la Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalm35:2). Lumina este un atribut al divinității și totodată o condiție a vieții.
Mântuitorul este vestit de prooroci ca o lumină ce va risipi întunericul răului și al necredinței: „Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare și voi cei ce locuiați în latura umbrei morții lumină va străluci peste voi”(Isaia 9:1); „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, și slava Domnului peste tine a răsărit” (Isaia 60:1). Mântuitorul însuși se numește pe Sine lumină: „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12:46).
Lumânările sunt așezate în sfeșnice
Acestea au unul sau mai multe brațe, fiecare cu simbolismul lor. Sfeșnicul cu un braț ce poartă o lumină mare (primikirion) simbolizează unitatea Sfintei Treimi. Sfeșnicul cu două brațe (dikirion) semnifică prin cele două lumânări, cele două naturi ale lui Hristos (om adevărat și Dumnezeu adevărat).
Sfeșnicul cu trei lumânări (trikirion) este simbolul Sfintei Treimi. Sfeșnicele cu șapte lumânări închipuie cele șapte daruri ale Duhului Sfânt. Sfeșnicul cu douăsprezece lumânări închipuie ceata celor doisprezece Sfinți Apostoli. Piciorul sfeșnicului este și el un simbol. Unele au forma unei coloane, simbolizând stâlpul de foc care i-a condus pe evrei atunci când au fugit din Egipt. Altele au forma rugului celui nears în foc, în care Dumnezeu s-a arătat lui Moise.
Sfântul Simeon al Tesalonicului arată semnificația luminilor din Sfânta Biserică comparându-le cu stelele, iar despre policandrul cel mare din mijlocul Bisericii, în formă de cerc cu lumini, spune că închipuie „tăria cerului și planetele”. în timpul sfintelor slujbe și la Sfânta Liturghie se aprind sfeștnice.
La Proscomidiar se aprind Sfeșnice cu o lumânare. Pe Sfânta Masă se așază două sau trei sfeșnice cu una sau mai multe lumânări. In dreptul icoanelor împărătești, pe soleie, stau sfeșnicele mari împărătești în care ard una sau mai multe lumânări, în timpul Liturghiei.
(pr. Ioan, http://www.lacasuriortodoxe.over-blog.com/article-32248187.html)
