În lumea vitezei și a timpului măsurat în bani, tihna și privirea atentă în interiorul sufletului par mai degrabă privilegii desprinse din alte vremuri. Sintagme precum „nu am timp“, „mă grăbesc“, „timpul costă bani“ sunt deja intrate demult în uzul cotidian. Chiar și atunci când nu le verbalizăm, modul de viață al multora dintre noi trădează o familiaritate constantă cu acestea.
Spiritualitatea creștină răsăriteană acordă însă o atenție deosebită liniștii și examinării interioare.
Într-una din scrierile sale, din care prezentăm un fragment în continuare, Sf. Isaac Sirul (sec. al VI-lea) subliniază într-un mod cât se poate de plastic semnificația acestor obiceiuri pentru orice creștin.
Chiar dacă astăzi nu ne mai sunt la îndemână sau dacă timpurile în care trăim nu le mai acordă o mare valoare, astfel de preocupări rămân la fel de importante și astăzi, ca și în urmă cu secole. Aceasta cu atât mai mult cu cât și atunci, și acum, scopul vieții creștine este același: a-L sluji pe Dumnezeu și semenii în curăția inimii.
Cercetarea sinelui
„Ia aminte la tine pururea și vezi rostul ce-l au în viața ta necazurile ce te întâmpină, împreună cu leacurile cele multe, adică cu încercările ce sunt aduse de Doctorul cel adevărat pentru sănătatea omului celui din lăuntru.
Vezi din acestea toate, oare rana ta a început să se însănătoșeze și să se închidă statornic? Adică au început patimile să slăbească?
De este așa, ele sunt un semn al lui Dumnezeu. Intră deci în tine și ia seama care patimi le vezi că au început să slăbească și care dintre ele au pierit și s-au depărtat cu totul și care au început să tacă din pricina însănătoșirii sufletului și nu pentru că s-au depărtat cei ce-l înspăimântă și care au început să se lase stăpânite de cugetare, din lipsa pricinilor lor.
Dar nu toate patimile ne războiesc prin momeli (atacuri). Căci sunt patimi care aduc sufletului numai necazuri: trândăvia, plictiseala și întristarea. Ele nu vin în chip de momeală, nici nu momesc prin gândul la tihnă, ci aduc sufletului o greutate. Iar tăria sufletului se probează în biruința împotriva celor ce-l războiesc prin momeală. Cunoștința subțire a tuturor acestora și a semnelor pe care trebuie să le aibă omul despre ele e ca să simtă la tot pasul pe care-l face unde a ajuns și în ce pământ a început sufletul să calce, în pământul Canaan sau dincolo de Iordan.
Bucuria inimii
Ia aminte și la aceasta: oare are sufletul destulă cunoștință prin lumina lui, ca să facă deosebirea acestora, sau le deosebește prin întuneric, sau e lipsit cu totul de aceasta? Simți oare deplin că cugetarea a început să se curățească? Oare nu are loc vreo împrăștiere în ceasul rugăciunii? Și ce patimă tulbură cugetarea în vremea când se apropie de rugăciune? Simți în tine că puterea liniștii umbrește sufletul cu blândețea, cu seninătatea și cu pacea pe care obișnuiește să o nască în cugetare? E răpită mintea fără de voie de înțelesurile celor netrupești, pe care nu le pot tâlcui simțurile? Se aprinde în tine deodată o bucurie care aduce limba la tăcere? Izvorăște în bucuria fără asemănare a inimii o plăcere oarecare ce scoate mintea din toate?
Căci pe nesimțite, din vreme în vreme, vine peste trupul întreg o bucurie și o veselie, pe care limba de carne nu o poate tâlcui și în asemănare cu care toate cele pământești sunt socotite cenușă și gunoi. Cea dintâi dintre acestea izvorăște din inimă în vremea sau în ceasul rugăciunii, alta încălzește mintea în vremea citirii și iarăși alta, prin cugetarea neîncetată (la Dumnezeu). Aceasta din urmă e de cele mai multe ori în afară de celelalte și adeseori e pricinuită de un lucru trecător; și de multe ori noaptea, în același fel se ivește între somn și veghe, când parcă dormi și nu dormi și veghezi și nu veghezi. Iar când vine desfătarea aceasta, care face să palpite tot trupul, cel ce o simte socotește în acele clipe că împărăția cerurilor nu e altceva decât aceasta.
Caută și vezi iarăși dacă sufletul a dobândit puterea care subțiază amintirile simțurilor cu ajutorul nădejdii ce stăpânește asupra inimii și care întărește simțirile din lăuntru prin convingerea negrăită pricinuită de o tainică încredințare. Și dacă inima s-a trezit, vezi dacă nu cumva din negrija ei a fost robită iarăși de cele pământești, cu toate că vorbește neîncetat de lucrarea ei neîntreruptă, prin care s-ar afla împreună cu Mântuitorul nostru.
Dobândește cunoștința deosebirii între existența ei și povestirea despre ea. Ceea ce ajută sufletului să guste în grabă din acestea este liniștea neîntreruptă în lucrarea lui neîncetată și stăruitoare. Căci ele se pierd după aflarea lor, prin negrija de cele primite; și nu se mai află din nou, multă vreme. Când se află cineva în acestea îndrăznește să zică, încurajat de mărturia conștiinței lui, cele ce le-a zis fericitul Pavel: «Sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici cele de față, nici cele viitoare, nici celelalte toate nu mă pot despărți de Hristos» (Rom. 8, 38).
Adică nici necazurile trupului și împreună cu ele cele ale sufletului, nici foamea, nici prigonirea, nici lipsurile, nici însingurarea, nici închisoarea, nici primejdia, nici sabia, nici îngerii satanei, nici puterile lui în chipurile uneltirilor celor rele, nici slava care ispitește prin momeala ei, prin care momește, nici clevetirile și ocările împreunate cu loviturile venite degeaba și în deșert.
Experiența întrece dovezile minții
Dacă acestea n-au început, o, fratele meu, să se împuțineze sau să înceteze a se vedea în sufletul tău ostenelile și necazurile tale și toată liniștirea ta sunt o trudă fără folos. Și chiar de se vor săvârși prin mâna ta fapte minunate și ele vor învia morți, să le socotești la fel. Deci mișcă-ți îndată sufletul tău și înduplecă prin lacrimi pe Cel ce te mântuiește, ca să tragă perdeaua de la ușa inimii și să smulgă întunericul furtunii patimilor de pe cerul din lăuntrul tău, ca să te învrednicească să vezi raza zilei și să nu mori șezând în întunericul veacului.
Privegherea continuă, împreunată cu citirea și metaniile dese, una după alta, nu întârzie să aducă aceste bunătăți celor ce se sârguiesc. Și cel ce le-a aflat pe acestea, în acelea le-a aflat. Dar cei ce voiesc să le afle pe acestea trebuie să stăruie în liniște, împreună cu lucrarea lor; și pe lângă acestea, să nu-și lege cugetarea lor de vreun lucru, ba nici de vreun om, ci numai de sufletul lor și să stăruie în lucrarea cea dinlăuntru. Dar nici în faptele acestea nu aflăm decât în unele din ele o simțire trăită de noi. Și numai prin aceasta dobândim o încredințare și despre celelalte.
Dar cel ce șade în liniște și a primit experiența bunătății lui Dumnezeu nu are nevoie de multă dovedire. De aceea nici nu bolește sufletul lui de vreun fel oarecare de necredință, cum se întâmplă cu cei ce se îndoiesc de adevăr. Mărturia minții lui îi ajunge ca să-l încredințeze mai mult decât nenumărate cuvinte care sunt în afara experienței. A lui Dumnezeu fie slava și mărirea în veci!“
(Ionuț BURSUC, Text selectat din Sf. Isaac Sirul, „Cuvinte despre sfintele nevoințe“, Filocalia a X-a, Ed. IBMBOR, București, 1981)