Ce s-a întâmplat la Chișinău?

Pe cine ar putea deranja marele miting unionist desfășurat sâmbătă la Chișinău? Evident, pe rusofonii basarabeni (încă majoritari) și pe antiunioniștii din România (da, avem asemenea categorie de conaționali). Chestiunea este, însă, mult mai complicată decât pare și-i păgubos să fie percepută ori în alb, ori în negru. La sfârșitul săptămânii trecute, 25.000 de manifestanți, majoritatea tineri, au mărșăluit pe străzile Chișinăului, scandând „Rusia, nu uita, Basarabia nu-i a ta!”, „Limba română, unică stăpână”, „Chișinău și București, două inimi românești!”. Iată și argumentația organizatorilor: „Tinerii nu mai văd un viitor în Republica Moldova. Ne-am săturat să-i ascultăm pe acești falși proeuropeni care au deturnat cursul european al Republicii Moldova. Unirea este singura soluție!” Marea tălăzuire de oameni ce a potopit Piața Marii Adunări Naționale mi-a amintit, desigur, zilele fierbinți de acum un sfert de veac, când toată suflarea românească a Basarabiei și-a trimis reprezentații în piața centrală a Capitalei cerând, ca și acum, unire și scandând „Trăiască, trăiască, Ardealul, Moldova și Țara Românească!” Singura deosebire ar fi aceea că principalul inițiator și organizator este, acum, un cetățean român, George Simion, președintele „Platformei unioniste 2012”.
Ministerul de Interne moldovean a decis să-i interzică intrarea pe teritoriul Basarabiei în următorii cinci ani, ceea ce, vorba poetului, a stârnit „un lung prilej de vorbe și de ipoteze”. Oricât de strâmb ai sta și de drept ai încerca să judeci, expulzarea (între România și Republica Moldova) apare ca de-a dreptul inacceptabilă. Adevărat, Simion a mai fusese expulzat o dată, iar antecedentele lui de „revoluționar de profesie” (împreună cu Tudor Mărieș a fost organizatorul mai multor spectaculoase proteste antisistem, declarând „figuri sinistre fanarioții Iliescu, Constantinescu, Băsescu”– Iohannis încă nu fusese ales) lasă loc unor interpretări nedorite când se petrec pe alt teritoriu statal (asta-i geografia de acum a Europei, nimic deocamdată de făcut) și-s potrivnice Constituției (bună, rea, asta e!) respectivei țări.
Cum vi s-ar părea un miting organizat la București de un cetățean al Moldovei dornic să reconstituie „Moldova Mare”? Absurd, dar, pe undeva, comparabil. Încă de pe vremea lui Voronin se căuta insistent vinovăția Bucureștiului pentru toate „dezordinile” de peste Prut; nu s-a găsit nimic concret și, totuși, ambasadorul României a fost expulzat – culmea stupizeniei politice a momentului! Pentru propaganda rusofonilor, care văd ivindu-se „fascismul românesc” și când deschid frigiderul, un principal organizator al manifestației cetățean român este argumentul căutat cu lumânarea încă din 1990. Regretabil, expulzarea a fost primită cu aplauze de o bună parte a Parlamentului. Nu putem decât să-i dăm dreptate președintelui „Platformei Unioniste Acțiunea 2012” când afirmă că „Schimbarea va fi când noi vom fi schimbarea. Când vom fi Bălcescu, Cuza, Titulescu, Vladimirescu, Iancu sau Iorga” – numai că, îmi permit să observ, toți cei citați de Simion au luptat pe baricadele țării lor. Oricât de în veci românească este Basarabia, rigorile dreptului internațional nu acceptă, barem deocamdată, incursiuni radicaliste gen Che Guevara: în loc să consolideze un trend, îl șubrezesc, oferind nesperată muniție adversarilor. Și oricât balsam sufletesc înseamnă pentru unioniști marșul de sâmbătă, rămâne vulnerabil, fiind organizat cumva din afară și într-un moment prea puțin potrivit (demersurile Moldovei pentru integrarea în Uniunea Europeană, războiul din Ucraina, pretențiile separatiștilor interni ș.m.a.).
Meritele lui, adică resuscitarea unei idei cvasiadormite, avertizarea că idealul unirii nu a murit, chemarea la acțiune hotărâtă, îndemnul la retrezirea conștiințelor, poate fi primejduit nu numai propagandistic de acuza unui așa-numit „amestec destabilizator al României”, teză atât de dragă voronienilor de ieri și de azi. Sunt sigur că tineretul Moldovei este capabil să-și afirme decizia unionistă fără inițiativa și conducerea „revoluționarilor de profesie” de la București, care, epuizându-și sursele protestului intern, se instalează în conducerea mișcărilor de peste Prut. Mecanismele politicii interstatale, mai ales în cazul relației România-Republica Moldova, rămân gingașe, complicate și se cuvin menajate chiar dacă, la un moment dat, imobilismul exasperează și cheamă la acțiune. Adevărat, evenimentele din România anului 1989 s-au datorat și unui declic inițiator extern (inclusiv basarabean) – ceea ce nu-i chiar motiv de mândrie românească și nici n-are cum fi identic repetabil în condițiile total speciale de peste Prut.
Rămâne ca Marea Adunare Națională programată la Chișinău pe 4 iulie să demonstreze că tineretul Moldovei (și nu numai) este deplinul stăpân al propriilor destine.