Am scris despre sute de crime în perioada în care lucram ca ziarist de teren. Am văzut și am scris despre o mulțime de oameni sau întâmplări care îți dădeau fiori. Nimic din toate acestea nu m-a marcat, însă, atât de puternic ca drama familiei Cetin. O femeie, Gabriela Cetin, care își duce dimineață fetele la școală, respectiv grădiniță. O mamă exemplară, iubitoare, admirată și apreciată de toți cunoscuții. Și aceeași mamă își aduce la amiază fetițele acasă (îngerii ei, cum i-a numit) și după câteva ore le omoară cu o cruzime de neimaginat.
M-a afectat această întâmplare, atât pe mine, cât și pe colegii mei. Și asta deși ziariștii devin, cu timpul, tot mai imuni la diversele drame pe care sunt nevoiți să le consemneze. Dar aici șochează transformarea femeii, în doar câteva ore, din mamă iubitoare în criminală sadică. O transformare pe care, astăzi, nu o mai poate explica nici un medic. Doar Dumnezeu știe ce s-a întâmplat acolo și, mai ales, de ce. Putem noi rămâne cu ceva din această cumplită dramă? Putem.
La începuturile meseriei mele de ziarist, acum aproape 20 de ani, eram student în Iași și am făcut niște materiale la Spitalul Socola. Stabilisem, la prima vizită pe care o făcusem, o întâlnire cu unul dintre medicii de acolo. Am ajuns cu aproape o oră mai devreme. Vroiam să studiez oamenii și locurile. Eram tânăr, naiv și ignorant. Pentru mine, atunci, cei internați într-un spital de psihiatrie erau „nebunii”. Mi-i închipuiam alergând tot timpul, bezmetici, dând din mâini, țipând și sărind la oricine le iese în cale. M-am așezat pe o bancă aproape de trei oameni îmbrăcați în pijamale. Riscant, îmi spuneam atunci. Îi priveam discret. Erau „Nebunii”. Nu alergau, nu țipau.
La unul dintre ei a venit la un moment dat un tânăr, băiatul lui, probabil. Au stat de vorbă câteva minute, apoi băiatul a scos dintr-o plasă câteva cărți. Literele enorme de pe două dintre cărți mi-au permis să citesc autorii: Cioran și Eliade. Nu mai înțelegeam nimic. Nebunii care trebuiau să alerge ca bezmeticii citeau Eliade și Cioran. Doctorul cu care îmi dădusem întâlnire m-a lămurit apoi. Am aflat că oricine putea ajunge acolo. Unul dintre pacienți, un intelectual, se împiedicase pe stradă și se lovise la cap. După o scurtă perioadă de timp au început să apară nu mai știu ce fel de afecțiuni psihice. Și doar se împiedicase…
Am plecat rușinat de ceea ce gândeam eu despre acei oameni. Și am învățat atunci că distanța între un om normal psihic și un bolnav psihic este extrem de mică. Uneori un singur pas. O mică neatenție.
Gabriela Cetin și-a omorât fetițele din cauza unei afecțiuni psihice. Ce fel de afecțiune, ce a generat-o, nu va ști nimeni. Știm, însă, că și în cazul ei, distanța între normalitate și această demență a fost extrem de scurtă, iar trecerea s-a făcut extrem de rapid.
Din drama familiei Cetin trebuie să învățăm că bucuria de a prețui ceea ce ai este sau ar trebui să fie enormă. Că altele sunt adevăratele drame și nu faptul că nu a câștigat în alegeri candidatul preferat, ori că te-ai certat cu un coleg sau te-a supărat iubita sau iubitul.
Dacă am avea înțelepciunea să învățăm din dramele altora, atunci poate am fi cu toții un pic mai buni. Și am putea trăi, am putea încăpea toți, fără nici o problemă, în această lume.
Acum 12 ani am făcut un reportaj cu un om care trăia, atunci, de 48 de ani, întins pe burtă. Nu putea sta decât în acea poziție și nu-și putea mișca decât degetele de la mâini și gâtul. Crâncen. Dar știți ce mi-a spus acel om? „Eu mă bucur că văd și aud. Dar am cunoscut un orb care nu știa ce culoare are lanul de grâu, care n-a văzut niciodată un răsărit de soare, nu a văzut niciodată apusul sau cerul înstelat. Apoi, am probat și eu, așa, să stau cu ochii închiși. După aceea am constatat, atunci când mă spălam în urechi, cum este să nu auzi. Parcă aș fi mort de 100 de ani. Eu văd, aud și îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a lăsat toate acestea, m-a lăsat să văd și să aud. La durerea și boala pe care o am, aș fi putut să rămân și fără vedere și fără auz. Atunci, viața mi s-ar fi scurtat de două ori”.
Cuvintele acelui om nu fac altceva decât să ne demonstreze cât de mult trebuie prețuită viața. Și tot ceea ce avem, cu bune, cu rele, cu supărările mărunte față de adevăratele drame ale vieții.
