Mă găseam pe 7 martie în București și m-am gândit să profit, mergând la o piesă de teatru cu o distribuție de excepție. Spre surprinderea mea, sala era aproape goală, cu vreo 25-30 de spectatori, așa că reprezentația abia s-a mai ținut, piesa fiind jucată fără cel mai mic chef.
Când am ieșit din sala de spectacol, m-au întâmpinat străzile pustii, de ziceai că se dăduse alarma aeriană și urma din clipă în clipă bombardamentul nimicitor. Nu era însă nici un bombardament. De vină pentru pustiul de pe străzi era un meci de-al echipei Steaua cu Chelsea, care apoi a scos prostimea majoritară în Piața Universității, să zăngăne și să urle. Atâta bucurie era, de ziceai că gata-i cu criza, urmează bunăstarea generală.
La o săptămână după asta, Steaua a pierdut returul cu Chelsea, dar a făcut-o onorabil. O grămadă de bezmetici i-a așteptat la Aeroportul Otopeni pe fotbaliști, pentru a behăi – cu glasurile unice ale suporterilor români de fotbal – „Suntem mândri de voi!”
Apoi, au avut loc meciurile echipei naționale, împotriva Ungariei și Olandei. Iarăși străzi pustii, iar nu te mai puteai înțelege cu nimeni. Primul meci s-a terminat cu un rezultat de egalitate, dar al doilea s-a lăsat cu o înfrângere netă, scor 4-0. Scor corect pe toate planurile, căci cam ăsta e și handicapul dintre țări, Olanda fiind mai civilizată și avansată economic decât noi de cel puțin patru ori.
A urmat potopul, care continuă și acum. O inundație de insulte la adresa jucătorilor și antrenorului Pițurcă. Atâta tragedie, atâta dramatism, atâta dorință de a curge sânge, de gândești că e sfârșitul lumii.
Te cutremuri câtă prostie e înmagazinată în neamul ăsta al nostru, care face din fotbaliști ba niște icoane pupate cu sfințenie, ba niște coșuri unde încape tot gunoiul unei mentalități reduse. Oameni care n-ar deschide nici cu pistolul la tâmplă o carte, sunt în stare de crimă pentru niște blestemate de meciuri.
Zău că ne merităm soarta!
Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.
