Ce-o mai fi făcând vulpița?

Sunt profund îngrijorat – cu siguranță că nu numai eu, ci și toți cei 217.000 de cetățeni ai României care, numărați pe internet, urmăresc cu sufletul la gură peripețiile șiretei și romanticei Vulpița din Vaslui, cea cu 8 clase isprăvite „așa și-așa, acum onorată cu atenția și interesul crescând al nenumăraților fani. Ca și ei, sunt flămând de vești proaspete; nimic nou, geaba răscolesc toate site-uri: inacceptabil, numai vechituri de ieri-alaltăieri! Tot soiul de fleacuri populează din belșug ecranele (Orban în Parlament, Putin anunță vaccinul anti-Covid, Lukașenko câștigă alegerile cu 107%, și alte asemenea mărunțișuri), dar azi, nici o noutate despre Vulpița! Cică, l-ar „traduce” pe Viorel. O fi treaba lor, dar, oricum, este cazul să ne îngrijorăm, dacă nu chiar să sesizăm avocatul poporului pentru încălcarea unui elementar drept cetățenesc, cel la informare! Dom’le, o fi, n-o fi, dar s-o știm și noi, că prea-s plictisitoare monotonele raportări zilnice cu infectări și decese! Mai ales că, alarmă generală, și Vulpița ar fi agățat un Covid de pe la Vaslui – dacă n-o fi și ăsta închipuit precum violul care a făcut-o celebră… Lăsând gluma: fenomenul „Vulpița” ilustrează nivelul cultural al României de azi: ne-am străduit, după 1989, să șubrezim soclul statuilor, și acum, întru deplina răsturnare a ordinei valorilor, legitimăm statut de vedetă cu maximă audiență națională unor lumpen-personaje ridicole și de doi bani! Porecla-nume de viclean canid mâncător de șoareci Vulpița și-a ales-o singură – și aici voiam să ajung, fiindcă-s deosebit de interesante etimologiile prea puțin bănuite chiar de către nou botezații. Nu la fel de evidentă-i în cazul unei sumedenii de termeni pe care-i utilizăm zilnic și originea cărora pur și simplu o ignorăm. Drept pentru care îmi îngădui o mică incursiune etimologică. Cândva, în pauza unui Festival de teatru, Radu Beligan și-a exersat formidabila-i memorie amintindu-ne amănuntele unei vechi discuții cu Victor Eftimiu. Venerabilul academician îi dezvăluia nebănuita origine a unor cuvinte de mult intrate în uz, fie în fondul principal lexical, fie ca regionalisme. De pildă: oltenii numesc covorașul de lângă pat „sandulie”. Cine să-și închipuie că provine din franțuzescul „descente du lit”? Și „mujdei”, vorbuliță ce-o credeam neaoșă, tot din franceză vine („mousse d’ail” – spumă de usturoi). „Mișto” n-ar fi un termen țigănesc extras din argoul sordid al mahalalelor, ci provine din germanul „mit stock”, adică, „cu baston”. Nu erai de condiție bună dacă n-aveai baston! Ignoranța noastră într-ale etimologiei se împarte în două: mai întâi funcționează „spumant” în zona numelor proprii, unde nașii potcovesc odraslele nou-născute inspirându-se din filme și din calendar, și operează, apoi, în postata poreclelor și a numelor de familie, dar și în geografie. N-ar strica, înainte de completarea certificatului de naștere, ca părinții să mai răsfoiască și un dicționar. De unde ar afla că prenumele Camelia înseamnă, de fapt, „slujitoare a preotului”. Dana, Dan, Daniel se traduc prin… locuitor al Danemarcei, iar Elisabeta prin „cea care-l cinstește pe Jehova”. Filip înseamnă „iubitor de cai”, Marin vine de la „marinar”, Monica înseamnă „sihastru”, iar Natalia, „cea născută de Crăciun”. Din câte Natalii am cunoscut până acum, nici una nu s-a ivit pe lume în ziua nașterii Domnului! Remus înseamnă „vâslaș”, Silviu ar fi „pădurarul”, Sergiu, „servitorul” și Titus… o turturică. Sigur că veacurile au surdinizat sonurile vechilor semnificații ale onomasticii și nimeni nu se mai gândește la etimologii – contează în primul rând sonoritatea și muzicalitatea prenumelui. Strămoșii erau ceva mai atenți: nu întâmplător, Ștefan se traduce prin „purtătorul coroanei învingătorului”. La rândul ei, nomenclatura geografică ascunde destule surprize ale etimologiei. Substantivul „bujie” vine de la denumirea orașului algerian Bejaia, „baionetă” tot de la o denumire urbană (Bayonne), ca și „parizer”, care „s-a tras” din numele capitalei Franței, Paris, iar popularul (?) „velință” își are certificatul de naștere la… Valencia. Onomastica nu numai că primește sugestii din geografie, dar contribuie, la rându-i, la îmbogățirea vocabularului. Cine să mai știe, mușcând dintr-un sandwich, că numele tartinei i l-a dat descoperitorul, John Montagu, al IV-lea conte Sandwich (1718-1792), ori că „recamier” se trage din numele unei gingașe doamne (Madamme de Rècamier, 1777-1849, care utiliza în exces comoda canapea). Aparent, mai dificil de explicat ar fi de ce „siluetă” nemurește amintirea ministrului francez de finanțe Silhuette (1709-1767). Probabil că datorită taxelor și impozitelor născocite de ministrul finanțelor, franțuzii… și-au putut păstra silueta. Numele Vulpe este des întâlnit la noi; l-au purtat academicieni (Alexandru Vulpe), actori (Cornel Vulpe), episcopi (Nicodim Vulpe), scriitori (Romulus Vulpescu) ș.m.a. Din câte știu, Vulpițe n-am avut printre pesonalități – e prima. Numele i-a devenit renume! Să ne trăiască, avem nevoie de modele! Aștept cu înfrigurare noi vești. Doamne, oare ce-o mai fi făcând Vulpița?