Ce nu este iertarea?

Durerea provocată de ceilalți ne direcționează automat, ca un macaz, pe un drum cu mai multe stații a cărui destinație finală este o fortăreață. Dincolo de zidurile acestei fortărețe noi credem, sau, mai bine zis, copilul credea că nu mai poate fi rănit pentru că nu mai suntem atât de vulnerabili. Suntem invincibili, ca piatra.
Prima stație pe acest drum e aceea în care dăm vina pe cel care ne-a rănit. Ne orientăm întreaga energie spre fapta reprobabilă de care poate că nici nu-l credeam în stare pe celălalt (că am fi fost mai vigilenți, nu-i așa?!) și trăim furia gândului „cum a putut să-mi facă așa ceva?“, care se derulează în mintea noastră ca zgomotul monoton al roților de tren, într-un ritm sacadat și repetitiv.
A doua stație în care oprim e aceea în care hotărâm automat că avem dreptate și e datoria noastră să ne apărăm această dreptate. În definitiv, celălalt a greșit și trebuie să ne dea socoteală pentru ofensa adusă.
A treia stație e deja disperarea cu norul gândurilor de răzbunare pe care poate că nu le punem în aplicare pentru că suntem buni creștini.
În a patra stație descoperim că suntem prea mândri să cedăm. De ce am ceda, când avem dreptate?! Asta ar însemna să pierdem o bătălie. Așa că preferăm să ajungem la destinație, în stația resentimentelor, o stație în care, invariabil, sufletul nostru, încărcat cu ele, se întunecă și se slăbește, și unde credeam că vom deveni invincibili descoperim că ajungem mai înăspriți. Și într-o primă fază, chiar confundăm împietrirea inimii cu tăria de caracter, crezându-ne deci mai puternici. Este un drum urât, dar e singurul pe care-l cunoaștem și l-am repetat de multe ori în viața noastră.
Nu așteptați să vă copleșească sentimentul iertării
Vine însă momentul în care acest drum nu ni se mai pare o soluție. Începem să conștientizăm că deși avem satisfacția de a fi fost mai tari și ne-am făcut dreptate, totuși asta nu prea ne folosește. Și începem să ne gândim la iertare. A ierta pe cineva care ne-a rănit e unul dintre cele mai dificile lucruri pe care îl avem de făcut. Chiar dacă înțelegem importanța iertării, chiar dacă știm și vedem pe propria piele că resentimentele ne erodează ființa tocmai din miezul ei, totuși a ierta e uneori chiar imposibil. Și de multe ori această imposibilitate e dată și de o percepție neclară ori distorsionată a ceea ce ar însemna iertarea. Există multe informații cu privire la iertare și la importanța ei, dar să vedem și câteva idei referitoare la ce nu este iertarea.
Mai întâi, să înțelegem că iertarea nu este un sentiment. Dacă așteptați să simțiți cum vă copleșește sentimentul iertării pentru a-l ierta pe cel ce v-a rănit, să știți că nu se va întâmpla acest lucru. Iertarea nu e nici sentiment și nu e nici un simplu act de voință, ci un proces îndelungat, e de învățat a apuca pe un alt drum în prezența durerii.
Apoi, avem de reținut că a ierta nu înseamnă că nu ne doare ori că n-am fost răniți. Afișarea unei mimici angelice în vreme ce sufletul nostru moare în interior nu e iertare. Dacă suntem atenți la viața Mântuitorului, vom vedea că Acesta nu e ceea ce s-ar zice un prefăcut. El a lăcrimat (Ioan 11, 35) și S-a întristat (Matei 26, 38). A fi creștin nu înseamnă a nega că te doare că altcineva, prin alegerile sale cel puțin neatente, dacă nu chiar intenționat agresive, ți-a trădat încrederea, ți-a rănit sufletul, te-a lovit. Și ai nevoie să recunoști această rană cauzată de cineva. A ierta nu înseamnă a spune că ce a făcut acea persoană este în regulă. Multe persoane resping iertarea pentru că seamănă din depărtare cu a rămâne ofensat. Natura noastră umană vrea ca cel care ne-a rănit să sufere. Iertarea nu înseamnă să pretindem că e minunat ce ni s-a făcut.
Iertarea nu e un eveniment care se întâmplă doar o dată în viață
Iertarea nu înseamnă să avem automat încredere în persoana care ne-a greșit. Sau, mai bine zis, putem avea deplină încredere că ne-ar putea răni din nou. După o trădare, încrederea se va recâștiga în timp, ca urmare a recunoașterii greșelii și a actelor reparatorii, nu e un drept pe care-l acordăm ofensatorului. Iertarea nu înseamnă că acea persoană va intra necondiționat înapoi în viața sau inima noastră, de ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ba chiar s-ar putea foarte bine să nu se mai restabilească relația de încredere ori de prietenie. Pot exista persoane pe care le-am iertat dar tot nu mai avem încredere în ele datorită perpetuării aceluiași mod de viață sau comportament care a dus și inițial la apariția situației neplăcute. Cineva căruia îi pare rău cu adevărat de ofensa pe care ne-a adus-o nu va face remarci cu privire la obligația creștinului de a ierta și nici nu va căuta să-și justifice vina prin a ne face pe noi să ne simțim vinovați, ci acceptă responsabilitatea pentru ofensa adusă și acceptă și consecințele alegerilor nefericite.
Un penultim aspect cu privire la ce nu este iertarea se referă la responsabilitate. Iertarea nu înseamnă că cel care a greșit nu mai e responsabil pentru fapta făcută și că nu-și va mai plăti datoria. Nu înseamnă lipsă de iubire a lăsa pe cineva să suporte consecințele faptelor sale. Dimpotrivă, poate fi un gest de iubire mai profundă, pentru că îl poate duce pe cel care a adus ofensa la pocăință, la întoarcere de pe o cale vătămătoare și pentru alții, dar și pentru el. Tolerarea unui soț cu un comportament abuziv căruia aparent îi pare rău de ce a făcut, dar în continuare se poartă la fel nu-l va ajuta pe acesta să facă vreo schimbare benefică în viața lui. În acest caz, o atitudine fermă de ferire din raza de acțiune până la semne reale de schimbare a vieții abuzatorului este mai indicată pentru binele tuturor celor implicați.
În același timp, nu uitați că iertarea nu e un eveniment care se întâmplă doar o dată în viață. Cei care ne sunt aproape pot să ne rănească în mod repetat, iar acest lucru ne va duce în situația de a învăța cum să iertăm de mai multe ori.
Cea mai bună cale spre iertare e să recunoaștem că noi avem nevoie de ea. Să fim onești cu noi și cu Domnul, indiferent cât de furioși am fi. Să-L rugăm să ne lumineze pentru a vedea perspectivele nesănătoase pe care le avem cu privire la iertare. Arătându-ne lui Dumnezeu în durerile noastre, în rănile noastre, provocate de noi înșine sau de cei din jur, vom fi din ce în ce mai capabili să discernem ce este și ce nu este iertarea. Zidurile vor cădea, iar noi nu vom mai fi împietriți și imposibil de rănit, ci dimpotrivă, mai vulnerabili poate, doar că nu vom mai trăi singuri durerea, ci cu El. Iar El este puterea, tăria și ajutorul nostru, El e cetatea noastră de scăpare și El e Cel care ne ține în viață pentru că El este Viața.
(sursa: www.doxologia.ro)