S-a încheiat zilele acestea o nouă întâlnire la vârf UE-Rusia. Ca și la precedenta, nimeni nu se aștepta să iasă mare lucru și nici nu a ieșit. O nouă ocazie ratată și un bun prilej să aducem la zi situația pe frontul nostru de Răsărit.
Occidentul reproșează Rusiei lipsa de democrație internă (discutabilă câtă vreme președintele Putin este ales, și popular) precum și faptul că nu își respectă angajamentele precedente privind dezarmarea. Cel care ne privește direct este cel luat de Rusia la summitul OSCE de la Istanbul, retragerea armatei a XIV-a din Transnistria. Această retragere are un caracter mai curând simbolic, pentru că mult din armament a trecut în decursul anilor la rebelii transnistreni. Dar cât Armata a XIV-a rămâne acolo, e un simbol al sprijinului Rusiei pentru regiunea separatistă și o subminare a autorității Republicii Moldova, ca și o subminare a Europei în general. Pentru că Europa nu poate face mare lucru. Cu mari eforturi s-a votat o misiune pe frontiera ucraineană care să vegheze la respectarea embargourilor impuse de Moldova Transnistriei, dar care rămâne să-și dovedească eficiența, și numirea unui reprezentant special, care însă s-a făcut de râs imediat, afirmând că e ușor de rezolvat conflictul, dat fiind că atât la Chișinău cât și la Tiraspol domnesc ortodocșii (ciudată descriere dat fiind că de o parte sunt comuniștii, iar de cealaltă niște infractori care au defectat din KGB).
În orice caz, singurii care deschid gura la aceste întâlniri la vârf cu Rusia sunt Țările Baltice, neobosite în a aminti rușilor de Istambul. Propunerea Rusiei este ca armata a XIV-a să rămână unde e, dar de data aceasta sub mandat internațional, ca trupă de “menținere a păcii” între rebeli. Dar nici măcar asta nu mai reține atenția nimănui, dat fiind că la acest summit Rusia a amenințat că se retrage din tratatul armelor convenționale din Europa, o amenințare la adresa întregii Europe, nu doar la biata Moldovă.
Dar rușii reproșează și ei Occidentului unele lucruri, nu toate fără temei. E greu de înțeles cum am ajuns din nou în asemenea proaste relații, după ce dușmanii noștri comuni – teroriștii islamici- reușiseră să ne apropie oarecum. După părerea mea, s-a pierdut o ocazie istorică de împăcare cu rușii. E adevărat, cine l-a văzut pe Alexander Litvinenko murind iradiat la Londra și pe ruși refuzând să predea pe suspecți va spune că ideea că te poți vreodată reconcilia cu oameni care folosesc asemenea mijloace este o iluzie. Nu sunt așa de sigură. Mai grav este sprijinul Rusiei pentru Iran și alte state care iau pe față partea teroriștilor. Dar și acolo, Rusia e ghidată de logica sa supremă, că orice s-ar întâmpla, puterii americane îi trebuie o contrapondere. Încercarea de a-i face parteneri din stadiile primare de planificare ar fi avut mai multe șanse decât a-i pune în fața faptului împlinit, cum au făcut americanii, mai ales în privința scutului antirachete din țările Europei centrale. Poate.
În orice caz, cu relațiile actuale cu Rusia e imposibil ca orice politică în Marea Neagră să poată progresa pentru moment. Georgienii, care chiar au crezut că Occidentul se extinde și dincolo de mare, primesc zilele astea șuturi de la toți vesticii ca să nu îi mai “provoace” pe ruși. Cu două regiuni separatiste sprijinite pe față de Rusia, e greu de văzut cum ar putea ei să se împace cu situația, dar fapt este că, dacă nu sunt cuminți în relația cu Rusia, se vor trezi singuri. Americanii par dispuși să provoace Rusia doar în chestiunea scutului antirachetă, pe care o văd ca pe o problemă de securitate directă, nu și în cazul micii Georgii, sau Moldove, care rămân să se descurce singure.
E greu de văzut ce elemente pozitive pot interveni în această dinamică. Dl Putin, din președinte va deveni probabil prim-ministru după următoarele alegeri. La Casa Albă sunt șanse să ajungă un democrat, dar mult mai puțin se va schimba în politica față de Orientul Mijlociu decât își imaginează lumea. În plus, momentul de reconciliere s-a dus, ca și amintirea bunelor relații dintre Putin și G.W. Bush la prima lor întâlnire, când au avut un adevărat coup de foudre. Rusia, cu Putin președinte sau prim- ministru, va practica pe viitor cu mult mai mare agresivitate capitalismul de stat, mai ales în domeniul energiei și pe piețele globale, și va avea o democrație controlată, nu numai prin mijloace de represiune, dar și prin subvenționarea energiei pentru populație.
Dar Rusia nu obține numai succese pe această cale. Invazia de țări mici din Estul Europei care vor să intre în NATO și care s-au repezit la această întâlnire să voluntarieze trupe pentru Afganistan, țară de necucerit, ar trebuie să îi pună pe ruși pe gânduri. Bush a pierdut prietenia multor țări, dar Putin nu a câștigat nici una, nici măcar Iranul sau Serbia. E uimitor ce mult se aseamănă cele două foste mari puteri la capitolul trezit simpatia altora.
Ceea ce se numea altădată Occident mai trăiește astăzi ca solidaritate și iluzie a ordinii globale doar la Pentagon și în aceste țări mici și înduioșătoare, care aspiră la Vest. Noi suntem una din ele. Celelalte sunt chiar mai mici: Croația, Albania, Georgia, Macedonia. Toate împreună pot strânge doar vreo două batalioane de trimis în Afganistan. Dar aspirația lor arată că suntem încă într-un proces neîncheiat de recoagulare a unor blocuri. La sfârșitul lui, Rusia va fi complet singură dacă va continua politica actuală. Asta ar trebui să-i înfricoșeze mai mult decât unilateralismul american, care nu îi amenință direct.
