Ce ne cere Dumnezeu atunci când ne rugăm?



Ce ne cere Dumnezeu atunci când ne rugăm?
Ce ne cere Dumnezeu atunci când ne rugăm?

O atenție interioară, ceea ce de fapt nu înseamnă un efort eroic. Dumnezeu știe slăbiciunile și neputințele noastre și nu ne cere imposibilul. El dorește numai caatunci când buzele noastre pronunțăcuvinte de rugă, spiritul nostru să se gândească la El, ca vocea noastră să fie ecoul inimii noastre. Aceasta este o atenție pur spirituală atunci când mintea, indiferent de cuvintele pronunțate, meditează asupra perfecțiunii lui Dumneu.Atenție literală este aceea când luăm seama numai la cuvintele pronunțate și la înțelesul lor strict.
Oatenție materială este aceea când punem preț pe felul pronunțării cât mai corecte și care ne îndepărtează spiritul de Dumnezeu, legându-l de impresiile materiale.
Totuși, după sfaturile multor sfinți de seamă, și această rugăciune este plăcută lui Dumnezeu, dacă are la baza ei venerația și intenția de laudă adusă Lui.
De multe ori, atunci când nu mai simțim o plăcere în rugăciune, când mintea noastră nu se poate concentra suficient, când atenția ne lipsește, când ne întristăm, când ne deprimăm și întrerupem rugăciunea sub motivul că nu suntem destul de apți pentru ea, amânând-o pentru altă dată și așteptând să ne vină dorința de rugăciune, săvârșim o mare greșeală.
Rugăciunea nu trebuie considerată ca o senzație plăcută și liniștitoare, ca pe un farmec al imaginației înflăcărate, nici ca pe lumina spiritului care ne descoperă cu ușurință adevărul, nici ca pe o consolare a suferințelor noastre. Toate acestea sunt daruri exterioare pe care Dumnezeu le acordă din când în când aleșilor Lui. Totuși, adevărata dragoste pentru Dumnezeu nu caută aceste daruri, nu așteaptă ca să le aibă și apoi să-L iubească pe Dumnezeu. Această dragoste este adevărata renunțare de sine, ce se agață cu disperare și încredere oarbă de Dumnezeu, chiar în ariditatea inimii, în neputința concentrării atenției, în renunțarea la orice suport moral, la orice bucurie și consolare personală. Adevărata dragoste nu așteaptă clipe de extaz pentru a vorbi cu Dumnezeu.
Astfel chiar dacă în timpul rugăciunii distracțiile involuntare turburămintea / inima noastră, intenția de a-L adora și a-L iubi pe Dumnezeu, aceea contează.
Voința nu are însă niciodată distracții când nu vrea să le aibă, ea cum le observăpoate să le și alunge, să-și întoarcă gândurile și inima către Dumnezeu. Dacă totuși prezența Lui fuge de noi, aceasta înseamnă că El însuși o dorește tocmai pentru a ne lega și mai strâns de El, pentru a ne demonstra că fără El și lipsiți de El devenim incapabili, neputincioși. Carapacea corpului nostru constituie o permanentă piedică în a trăi mereu cu Dumnezeu, o renunțare la sublimă fericire pe care o vom avea numai după distrugerea acestei carapace. Atunci abia spiritul nostru va fi de-a pururi liber să plutesca alături de Creatorul său. Să-l contemplăm fața către față, “Ceea ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit”.
De aceea rugăciunea copiilor, simplă, lipsită de îngrijorare și neîncredere este cea mai curatărugăciune.
Un suflet care se roagă este un suflet care suferă, căci rugăciunea prin ea însăși este o mortificare, o suferință corporală. Există o pocăință mai meritorie și mai de valoare decât practică neîncetată a rugăciunii? Și fără a simți o sensibilă consolare? Ce lepădare de sine formidabilăeste aceea de a se ruga fără cel mai mic gust pentru aceasta, fără a simți vreo atracție, ba dimpotrivă, chiar o repulsie pentru rugăciune!
Sublimul exemplu și ultimul efort al omului durerii a fost abandonarea totală și renunțarea la orice consolare în ultima clipă a vieții sale materiale. Agonia corpului omenesc și clipa deprinderii lui definitive de spirit este această senzație de abandonare totală.
“Părinte, de ce m-ai părăsit?”
Cine va putea îndura până la sfârșit această senzație de abandonare totală, această lipsă de orice consolare sensibilă și trupească, acela își va mântui sufletul. Acest lucru este formidabil cu neputință de îndurat și totuși, învierea lui Iisus ne dă curajul, încrederea și bucuria că cel ce renunță la el totuși totalmente, acela ce nu-și mai cautănici o consolare sensibilă în minte, nici chiar în rugăciune, acela ce-și pune ultima nădejde în Dumnezeu, chiar când pare părăsit acela a învins moartea, acela voiește ce voiește Dumnezeu.
Niciodată nu ne vom lecui de disperarea spiritului din timpul rugăciunii, prin îngrijorări și reveniri forțate. Dacă însă nu dorim aceste distracții și disperări, nu le vom avea. De teama lor ne pierdem și mai mult puterea spirituală.
Când după o rugăciune făcută cu efort și obosealăconstatăm că mintea noastră a alunecat permanent spre alte lucruri, este durerea că ignorăm puterea sacrificiului și că am fi dorit în mod egoist să simțim o plăcere și o alinare în fundul inimii. Dar atunci când nu renunțăm la această dorință, când corpul nostru obosit nu permite sufletului să se înalțe, când inima rămâne uscată, iar buzele abia au puterea să pronunțe cuvintele care de multe ori nu mai au sens pentru noi, ah!, ce stare disperată. Dar ce sacrificiu și mortificare totală…
Să ne rugăm deci, să înlăturăm piedicile care constituie de fapt meritul rugăciunii.
(Părintele Arsenie Boca)



Recomandări

Cockteil… cu amor, umor și poezie. Istorii ițcănene (2)

Credința și inima curată ni-L fac transparent pe Dumnezeu, coordonatele duhovnicești trasate la Catedrala Arhiepiscopală din Suceava

Credința și inima curată ni-L fac transparent pe Dumnezeu, coordonatele duhovnicești trasate la Catedrala Arhiepiscopală din Suceava
Credința și inima curată ni-L fac transparent pe Dumnezeu, coordonatele duhovnicești trasate la Catedrala Arhiepiscopală din Suceava