Ce ne așteaptă?

Toate vremurile și-au avut alarmiștii, optimiștii, cârcotașii și entuziaștii lor. Începutul de veac XXI nu face excepție, drept pentru care ecranul viitorului omenirii este populat cu sumedenie de scenarii, de regulă catastrofice. Nu-i cazul să le acordăm cine știe ce credit, da-i obligatoriu să le trecem în revistă, barem pentru a marca luarea la cunoștință. Aproape de neîntâlnit predicții cât de cât tonice pentru un viitor rozaliu, curățat de alarme, dătător de liniște și pace. Explicabil: nu prea ești luat în seamă dacă anunți o vară calmă, caldă și obișnuită, dar devii interesant când prezici ninsoare viscolită în miez de iulie. Cele mai multe semnale din presa lumii dau de înțeles că ne aflăm în pragul războiului. Ar fi venit vremea calamității ciclice; pacea sub măslini a stăruit, mai mult sau mai puțin iluzoriu, destulă vreme. Citam într-un articol precedent pe Tobias Stone: „Omenirea are obiceiul de a merge către faze de distrugere în masă, faze auto-impuse (…) războaiele sunt, de fapt, regula pentru oameni”. Conflictele locale, cu bilanț oricât de tragic, înspăimântă doar când se apropie prea mult de ulița noastră. Adevăratul sentiment a fost, din moși-strămoși, al provizoratului. Noi l-am înlocuit, doar parțial motivat, cu acela al siguranței depline și al intangibilității sacre. Poate-i cazul să încercăm a reflecta mai adânc și mai responsabil. Generația mea n-a cunoscut războiul – eram în cărucior când s-a dezlănțuit și-n grădina noastră. Tot mai puțini și mai necomunicativi sunt cei care au rămas să depună eventuală mărturie despre mizerabilele consecințe ale înfruntărilor armate. Despre războaie știm mai mult din filme: acolo se moare frumos, tragismul se asezonează cu doza cuvenită de eroism, binele învinge totdeauna și soarele victoriei readuce lumina, bunăstarea și încrederea pe pământ. Aș! Războaiele veacului XXI n-ar rezona decât în plan filosofic, ori terminologic, cu cele de dinainte: bătăliile nu le vor câștiga eroii, ci se vor tranșa pe butoane, iar numărul morților (vorba lui Stalin: simplă statistică!) se va programa electronic. Omul de rând devine simplă furnică deasupra căreia se rostogolește o istorie care nu mai este a lui și-n care nu-și mai află nici locul, nici norocul. După ce constată că „Totul dă impresia că lumea se pregătește pentru război”, Gorbaciov avertizează: „Astăzi amenințarea nucleară pare să fie din nou o realitate. Relațiile dintre marile puteri au urmat în ultimii ani traiectorii din rău în mai rău, în timp ce avocații înarmării și reprezentanții industriei militare își freacă palmele”. Trump: „Nu am mai trăit niciodată o perioadă așa de periculoasă” – și decide din prima zi a mandatului întărirea armatei. Vechiul principiu „dacă vrei pace, pregătește-te de război” își păstrează neștirbită actualitatea, numai că, exacerbate, pregătirile încep să ceară ele însele război. Noi, românii, printre cei mai moțați mărunței ai lumii, ne bazăm pe protecția NATO (pe care Trump o confirmă cu jumătate de gură) și cumpărăm suspect, continuând politica unui fost marinar-președinte, vaporașe pe care le poate distruge într-o clipită racheta dirijată prin satelit trasă din alt ocean. Ne place să credem că beneficiem și de protecția U.E., ea însăși dinamitată din înăuntru după stupidul Brexit protejat acum de îndârjirea dnei May. Nemții, care, în materie de războaie, au rămas nu numai cu amintiri vesele și triste, ci și cu ascuțirea instinctului premonitoriu al conflagrației, par a se fi desmeticit primii. Ministrul de externe Steinmeyer a propus oficial preschimbarea U.E. într-un stat federal asemănător, ca organizare, cu USA (dar, ce să faci, cu o istorie net diferită). Statele membre – deci, și România – nu vor mai avea armate proprii, nici monedă și Bancă Națională, nici guverne, parlamente ș.a.m.d. Politica externă va fi unică, dirijată de la Bruxelles. Se va constitui o singură armată europeană. Dispare controlul național asupra frontierelor. Refugiații vor fi re-locați prin hotărârea Centrului. O supra-țară, deci, condusă, practic, de Germania (și „din rândul patru, banca de la geam”, de Franța). Până într-un punct, visul lui Hitler! Și nu-i vorba de un proiect oarecare, supus dezbaterii publice, ci de un document prezentat la modul ultimativ cu prilejul reunirii Grupului de la Vișegrad. Inițiativa ar însemna o consistentă reacție de apărare a continentului? Probabil că, dar împotriva cui? Aici e aici. Mă apropii de finalul articolului și observ că n-am invocat un nume: Putin. Culmea: era să-l uit tocmai pe Putin! Deși mă tem că adevărata primejdie, chiar venind tot din spre răsărit, e alta.