Istoria sportului reține evenimentele excepționale, unele din realizările marilor sportivi ai lumii având toate șansele să rămână acolo pentru eternitate, cum ar fi nota de 10 a Nadiei la Montreal, golul lui Ibrahimovici din meciul cu Anglia, penalty-urile aparate de Duckadam în finala Cupei Campionilor ori break-ul maxim realizat de Ronnie în 5 minute și 15 secunde. Să nu vă mire că în înșiruirea asta apar numele unor sportivi români, fiindcă noi avem darul ăsta, al patinatului între extreme, de la fabulos la catastrofal. Săptămâna care a trecut ne-a pus din nou în fața unor asemenea realizări, dintre care, iarăși, unele aparțin unor sportivi de-ai noștri. A fost mai întâi halucinanta prestație a Denisei Dedu în poarta Naționalei de handbal feminin, aceeași echipă pe care eu o vedeam campioană olimpică și care, zic acum răspicat, nu văd ce o poate împiedica să câștige, tot în acest an, măcar Campionatul European. În fond, dacă am bătut echipa care acum 4 luni câștiga Olimpiada, cine ne-ar mai putea opri? Revin: ceea ce a făcut atunci Dedu este dincolo de orice realizare în acest sport, mai ales la acest nivel. Să aperi mai mult de jumătate din mingile șutate, din indiferent ce poziție, adesea de la limita semicercului mic, este pur și simplu fa-bu-los. În același meci, ca și în altele până la cel cu Ungaria, marea speranță, Cristina Neagu, pentru mine cel puțin, a fost o dezamăgire, chiar dacă a înscris niște goluri. Spre fericirea mea și, sunt sigur, a tuturor românilor iubitori de handbal, Cristina și-a revenit pe deplin exact când a fost mai mare nevoie de asta: chiar în finalul meciului cu Rusia, când a fost decisivă, și mai ales în cel de alaltăieri, cu Ungaria, când a arătat limpede de ce este cea mai bună jucătoare din lume. A înscris de 10 ori și a dat și 7 pase decisive, prilej cu care cred că și-a depus din nou candidatura pentru trofeul individual suprem. Care ar ajunge sigur în mâinile ei dacă România ar câștiga Campionatul European. Zău că se poate și zău că îl merităm.