Ce n-a priceput belarusălăul

La sfârșitul meciului (sau ce-o fi fost ăla de sâmbătă seara…) antrenorul Belarusiei a avut un comentariu aproape măgulitor la adresa Naționalei noastre, spunând că e mai tare ca Olanda. Că, spre deosebire de aceasta, Român ia are „ruperi de ritm”. Încheiat citatul, rămas nedumerirea, mai ales că am urmărit în paralel cele două meciuri, pe două televizoare, ca de obicei în asemenea situație. Și ce am văzut la Sofia? Că olandezii puteau înscrie de vreo 7-8 ori și că numai ceasul rău, bafta porcească a bulgarilor și un arbitru cretin (care le-a și anulat un gol perfect valabil) au făcut ca meciul să se încheie 1-1, motiv suficient, zic eu, ca Stoicikov să aprindă ’j’ de mii de lumânări și, eventual, să dea de pomană la săraci măcar câteva borcane de gogonele și castraveciori. Murături, adică, exact cum mi s-au părut și fotbaliștii bulgari a căror singură acțiune ofensivă din prima repriză le-a adus și golul, altfel splendid. Cum ziceam, problema e cu numita „ruperea de ritm”, percepută anapoda de (bela)rusălăul care antrenează echipa ce va produce, sunt absolut sigur, vreo surpriză-două. Dacă n-a spus-o doar din amabilitate, atunci poate fi percepută și ca un afront, în sensul că, într-adevăr, ai noștri au ieșit din letargia obișnuită în câteva rânduri de-a lungul celor 90 de minute. A fost așa, ca o trecere din viteza întâi într-a doua, iar către final să fiu al naibii dacă nu încercau minunații s-o bage și-n marche-arriere (în „manșalier”, ca să priceapă și alde Pițurcă despre ce vorbesc!). la olandezi, în schimb, totul s-a derulat, din start, în treapta a V-a de viteză, așa că, dragă domnule (bela)rusălău, ce mama dracului ritm să mai rupă ăștia!? Cărora, dacă nu vom pricepe că nu ne putem opune decât dacă folosim aceeași viteză (pentru care carburantul este condiția fizică impecabilă) putem să le cedăm cele 3 puncte de la Timișoara încă de pe acum. Și la fel și bulgarilor în retur, fiindcă la alergătură le-au fost perfect egali olandezilor, deci net superiori nouă. Dacă tot vorbim de ritm, mi-a fost o dată în plus cât de poate de clar că maneaua face legea la noi. Atitudinea întregii bande reunite în jurul șefului de taraf, Pițurcă, trădează o aplecare indubitabilă către genul respectiv, „versurile” pe care bunii lor prieteni Guță, Salam și Minune își lălăie hiturile părând rupte din viața de zi cu zi (dar și de noapte de noapte) a „rupătorilor de ritm” din Națională: banii, fetele, belelele. Ăstea de la urmă, cel puțin, vin gârlă. Înainte de a da vina pe tot ce mișcă- țara asta, pentru apostrofările și înjurăturile venite din public, jucătorii și Pițurcă ar trebui să-și dea seama că nu ne mai pot păcăli: când joacă bine 80 de minute și fac „ruperea de ritm” (către marche-arriere) de se termină 2-2, se miră că lumea-i înjură. Când joacă prost de la un capăt la celălalt (ca la Tirana și București) și lumea iarăși îi înjură, ne scot ochii cu „punctele câștigate”, cu „scopul final”, cu „suntem în grafic”. Una peste alta: nenorociții care au strigat porcăriile alea ordinare ar merita chiar pușcărie pentru abjecțiile deversate. Pe de altă parte, mă gândesc că sunt tot niște iubitori de manele, mai apropiați de Salam decât de „We are the champions” al lui Queen. Că Naționala are, deci, publicul pe care și-l merită. Și la număr, și la calitate.