Între două lumi, între două toane, între două crize. Suntem în Uniunea Europeană, unde cotizăm din greu, ca orice membru cu drepturi depline, și nu suntem prin statutul medieval al, să zicem, șoselelor (autostrăzile noastre sunt un fel de cărări și poteci de munte prin păduri, bune pentru caii haiducilor). Facem, la Cluj Napoca, un egal cu Chelsea (e drept că echipa noastră e compusă majoritar din fotbaliști sud-americani și africani, dar ce, echipa engleză nu e și ea compusă tot din mercenari?), dar pierdem lamentabil la capitolul imagine. Arătăm rău în poză. Când te aud vorbind românește, europenii duc automat mâna la portofel. Ni s-a dus vestea că șterpelim iute. Suntem între două lumi, crăcănați ca peste o prăpastie. Viețuim între toanele unor înalți șmecheri, aleși de noi pentru a ne conduce și reprezenta. Înalții șmecheri – cei care au făcut averi colosale prin negoțul de aprobări pe o cerere – sunt miniștri, directori generali, prim miniștri, șefi de stat. Cine, mă ironizează cineva, l-a împuternicit pe Omar Hayssam să taie pădurile din Moldova și să le vândă, construind o avere personală de multe sute de milioane de euro și dolari? O iscălitură. Ăla n-a tăiat de capul lui pădurile României. O iscălitură pe o hârtie, confirmată de o ștampilă l-a introdus în legalitate. Cel care a iscălit e probabil bogat azi. Foarte bogat. Bogăția cea mai mare se obține în România prin negoțul de semnături pe o cerere. Pentru a ajunge la o iscălitură validă, trebuie să te umilești, să te dai patriot, să cumperi electoratul, să îi zâmbești frumos. Apoi, rămâi singur, suveran peste ștampila ta și peste iscălitura ta.
Viețuim azi între două crize – una mondială, recunoscută, cealaltă, națională, pitită ca la alba neagra. Noi n-avem crize. Noi nu suportăm consecințele marii prăbușiri mondiale. Noi nu suntem afectați. În consecință, toate partidele aflate – ciudat – în „precampanie”, promit. Parlamentul mărește cu 50 la sută, printr-o lege, lefurile celor câteva sute de mii de dascăli. Nu zic că n-ar merita. Provin dintr-o familie cu câțiva dascăli în ea. Dar de unde? Guvernul promite mărirea pensiilor peste o lună. Opoziția zice nu peste o lună, ci acum. Bugetul este deja o ficțiune. Se plătesc salarii mărite și pensii mărite din pungi goale. Criza, zice un ministru, nu ne afectează.
Dar dacă inflația va face ca peste o lună franzela să coste un milion de lei vechi? În America primei mari căderi economico-financiare dintre cele două războaie, ploua cu sinucigași pe străzi. Dacă nu erai atent, îți cădea trupul greoi al unui falimentar în cap. La noi, nu se sinucide nimeni. Câte unul, dar din motive sentimentale.
Am văzut la televizor mare veselie într-o poiană unde erau distribuiți mici și altele asemenea. Vorbea de la microfon domnul Blaga, cel perdant la Capitală de curând. E timpul, zicea el, să facem și noi în sfârșit un Guvern. O doamnă cu micul în gură zice: Noi, pedeliștii, suntem mereu uniți!. E bun micul?, întreabă o ziaristă. E bun și e și mai bun cu castravete murat. Doamna are, în cealaltă mână, un castravete murat. Pe chipul ei, îmbogățit cu pudre și rujuri, se citește, în expresie absolută, fericirea. Mai mult chiar decât bucuria de „a trăi bine”.
Trecând peste faptul că Vasile Blaga a mai fost parcă ministru și nu formează prima oară guvernul, iar șeful lui (real) de partid a mai fost ministru de vreo cinci ori, făcând parte din tot atâtea echipe executive, îmi dau seama ce puțin costă prețul fericirii la români. Un mic, o măslină, o murătură. Hai noroc!
