Vremurile astea sărăcăcioase rău mi i-au reamintit pe chelnerii de pe timpul comunismului, hoți de crăpa pielea pe ei. Mai corect spus, cei de acum au revenit la năravurile celor de odinioară – încărcând notele de plată, micșorând porțiile, turnând apă-n vin – lucru care poate fi scuzabil până la un punct, fiindcă fiecare încearcă azi să se descurce cum poate.
Zilele trecute, foamea și graba m-au mânat într-un mic bistro pe care-l știam cinstit, dar la urmă nota mi-a fost umflată ca pentru fraieri, cu vreo 50%. Apoi, într-o după-amiază plină de surmenaj intelectual, m-am gândit să savurez un ceai, într-un mic ambient estudiantin, unde personalul care servește la mese e format tot din studenți, nu din chelneri profesioniști cu patalama la mână. Am cerut un ceai verde, dar mi s-a adus unul cel mult verzui, pentru că fusese diluat, astfel ca, din doza pentru o ceașcă, să iasă trei, iar studentul-chelner să agonisească săptămânal o bursă lunară.
Dar cuțitul în inimă mi l-a răsucit o crâșmă unde obișnuiam să mai sorb câte un pahar de vin catalan, în amintirea unei vacanțe petrecute de mine la Barcelona. Mă credeți că până și acolo vinul a început să fie măsluit?
Nu-s omul care să reclame sau să ceară satisfacție prin restaurante, luându-se cu chelnerii de guler sau provocându-i la duel. Totuși, deoarece socot că botezarea vinului este o crimă la fel de gravă ca violul sau evaziunea fiscală, o să mă limitez să citez un fragment din „Balada crâșmarilor care toarnă apă-n vin”, de François Villon, în traducerea lui Romulus Vulpescu. Scrisă acum mai bine de jumătate de mileniu, ea își păstrează, din păcate, actualitatea:
„De junghi să aibă parte și de lance,
De bâtă noduroasă și de spadă,
De paloș zdravăn, de cârlig, de cange,
De ghiont cu ghioaga-n ghinturi ghintuită,
De suliță călită, de săgeată,
De furcă, de țapină, de baltag,
De hoții pândind la colțuri de drumeag.
Să-i hăcuie, să-i jefuie de pungă,
Să-i spintece, în inimi să-i străpungă,
La beregăți să-i sângere puțin,
În beciuri de gheenă să ajungă,
Crâșmarii care toarnă apă-n vin.
Mânca-le-ar domnul principe ficații
Și setea ostoi-le-ar cu venin
Că n-au păreche-n lume, blestemații,
Crâșmarii care toarnă apă-n vin.”
