„Ce mai faaaci?”

Nu înțeleg cum de-au putut trăi strămoșii noștri fără telefonul mobil. Doamne, cât erau de dezinformați! Habar n-avea că vecinei i s-au ars clătitele, că pe Mișu îl doare măseaua, că Mimi n-a dormit bine as-noapte, că nu-s afumați cârnații din Hală, că a strănutat motanul lui Jojo. că… că… Avem de a face cu un nou drog, fiindcă, de fapt, indivizii n-au nimic de comunicat, câtă vreme mai toate convorbirile debutează cu un lung „ce mai faaaci?” Și urmează, răsunând ca goarna din telefonul pus pe speaker, o lungă înșiruire de prostioare banale, dacă nu chiar vulgare de-a binelea : „Ești fraier, bă, dac-o iei așa, pe ocolite… Când? Tot cu Gina? Să te văd. Hi, hi! Poate-mi spui iar că nu… hai, pa!”
Altă discuție am ascultat-o, vrând-nevrând, în autobuz. Un „nene” cu alură de student își instruia discipolul în materie de cuceriri rapide. Auzea toată lumea – ce conta? Și chiar ce mai conta, câtă vreme exhibarea intimităților prin intermediul telefonului mobil s-a preschimbat din viciu în virtute națională. În aceeași mașină, o doamnă fosforescentă, învăluită într-o blană costând câteva zeci de salarii medii și purtătoare a unei căciuli de ziceai că-i statuia libertății, tot striga în telefon, scuzându-se că, în autobuz, nu prea s-aude: „Mișule, ghiveta din garaj… a-nghețat, s-a spart ceva și curge sub ghivetă… țevile alea e vechi da΄ tu…” Mai în fundul mașinii, o adolescentă transmitea mesaje pe cât de cifrate, pe atât de traductibile: „Mami, să nu-i spui… Și ce dacă? Ce, numai eu eram acolo? Să nu-i spui!”
Odată, când mergeam cu trenul spre București, m-am nimerit într-un vagon cu două doamne cam trecute ce nu se cunoșteau (asta, până pe la Bârnova). La Vaslui, știam deja care-i situația familială a fiecăreia, cum e cu pisica, cum e cu cățelul, cât le costă întreținerea. Dincolo de Bârlad a început etalarea suferințelor: una avea colici renale, cealaltă, cu osteoporoză, se temea cumplit de Alzheimer și primea sfaturi de igienă mentală („să știi că jocurile alea pe calculator pun mintea în mișcare”). Subsemnatul nici nu exista în compartiment, deși se trecuse la confidențe gingașe („Al meu e așa și pe dincolo, o dată pe săptămână, da΄ nu-i dai treij΄de ani!”); continuam să fiu ignorat de parcă făceam parte din inventarul fix al vagonului! Până pe la Buzău, aflasem cam tot ce se putea afla; chiar și dumnealor nu prea mai aveau ce-și spune, așa că au trecut la politicale.Prudent mai întâi, cu marjă de retragere și eventuală repoziționare, dar când s-a vădit că amândouă combat pe aceeași lungime de undă, să te ții! Auzea tot vagonul!
Ce-o fi cu acest abandon voluntar al intimității? Dan Puric (na, că am ajuns să citez din gânditorul Puric!) crede că vinovăția i-aparține occidentului: „Nu vedeți că este o modă să-ți exhibi intimitățile? Asta e o infecție venită din occident. Nu e a noastră. Creștinul are intimitatea lucrului…” Așa o fi, numai că nici occidentalii nu-s păgâni, așa că, barem teoretic, ar trebui să funcționeze și pe ulița lor regula respectării intimității.Fondatorul Facebook, Mark Zuckerberg, declară sus și tare că „intimitatea este depășită”. Ba chiar „moartă”. Asta, probabil, luând în calcul și abuziva ACTA, prin care furnizorii de internet își arogă dreptul de a supraveghea toate activitățile utilizatorilor, controlând inclusiv convorbirile private prin e-mail și messenger. Nu înțeleg cum și de ce s-au repezit 22 de țări să ratifice un astfel de atac la adresa drepturilor omului și nici atât nu pricep de ce ministrul nostru din acea vreme (chiar Vreme îl chema!) a hotărât să semneze ACTA în numele meu, al tău și al tuturor românilor. Ne-a întrebat cineva ceva?
În „Hamlet”, Shakespeare spune „Dă fiecăruia urechea ta, dar la puțini glasul tău”. Acum, ni se pretinde oficial să cedăm și glasul, și urechea, urmând, probabil, să ne încredințăm și sufletul unor terți posesori de șperaclu electronic. Pe de altă parte, de ce să protestăm față de atacarea intimității, câtă vreme noi înșine abdicăm flagrant de la ea? Sporovăielile în public la telefoanele mobile, dialogurile fără jenă deschise în spații la fel de publice reprezintă tot atâtea acte de cedare benevolă și nesimțită a dreptului la intimitate. Unii afirmă că-i vorba doar despre o fugă de singurătate (Goethe: „Dacă aș fi singur în rai, n-ar fi pentru mine un chin mai mare”), conexiunea perpetuă cu semenii conferindu-ne sentimentul siguranței și utilității.Și iar mă-ntreb: cum or fi supraviețuit zeci și zeci de generații de români fără telefonul mobil la care să-și spele rufele în public?