Ce întâmplare!

Adevărat laitmotiv, în cartea despre Iași a Dianei Vrabie („Imaginea Iașului în presa ieșeană interbelică”, Junimea, 2016) se rânduiesc tentativele de definire a spiritului ieșean și a ieșenismului ca fenomen. N.I. Popa deslușește semnele unui anume tragism nedus până la capăt: „După repetate și zădarnice încercări de a evada din el însuși (ieșeanul, n.n.) s-a văzut prins de atmosfera domoală a Iașului, care l-a câștigat potolindu-i zvâcnirile, încetinindu-i reflexele și răsfrângându-se dureros în chinuita lui lume lăuntrică”, în vreme ce Călinescu cheamă la lupta cea mare: „Iașul există și va exista. El a fost un oraș de cultură și va putea înflori ca atare. Trebuie să vină însă cineva să-i scoată ieșeanului fluturii din cap, aceia care-i întorc mereu privirea spre București”.
În carte, Iașul, ieșenii și ieșenismul fac obiectul unor delicate crochiuri, mici proze dominate de observație subtilă și umor blajin. Poartă semnătura Luciei Mantu („Însemnări ieșene”, 1936) și, regăsindu-i cu emoție numele în pagini uitate, nu se poate să nu-mi amintesc o ciudată întâmplare, de-a dreptul macabră, petrecută în urmă cu aproape jumătate de veac. Era prin 1971, la sfârșit de noiembrie. În loc de toamnă am avut, brusc, parte de un eșantion de iarnă cumplită: trâmbe de zăpadă, trenuri împotmolite dinaintea macazurilor bocnă, ger de plesneau teii în Copou. Gazetele veneau la Iași (pe atunci) oricum cu o zi întârziere; fiind viscol, n-au mai ajuns deloc. Un telefon interurban necesita comandă la centralistă, reveniri, insistențe, așteptare cât cuprinde. Sună telefonul – convorbire interurbană. Pocnituri, scârțâieli, rafale de „alo!”, apoi, parcă venită de peste ocean, vocea lui Laurențiu Fulga, vicepreședintele Uniunii Scriitorilor: „Cum e la voi?” „Prăpăd. Nămeți. Ger.” „La București, e așa si-așa; se circulă. Mâine, vremea se îndreaptă. Vezi că ți-o trimit pe Lucia Mantu. Ajunge cu șoferul Dumitrescu, pe la prânz…” După care, brusc, telefonul a amuțit. N-a fost cu putință să reiau legătura.
Va să zică, mâine, Lucia Mantu… Rețin o cameră la hotel pentru scriitoare și un loc pentru șofer. După care, încerc să-mi amintesc ceva-ceva despre Lucia Mantu. Iese în față, evident, un cancan: ar fi obținut, cândva, titlul de „Miss România” (nici acum nu știu dacă-i adevărat; oricum, frumoasă și mereu inaccesibilă a fost – vezi mărturiile „viețiștilor”). Mai licăreau în amintire frânturi din epigramele respectuoase ale lui Topârceanu, Păstorel Teodoreanu, Codreanu și… cam atât. Nimic despre operă, ceea ce era de-a dreptul impardonabil, câtă vreme Lucia Mantu aparține unei perioade de aur a literelor ieșene.
Cum voi dialoga mâine cu distinsa prozatoare? Hai, cu grăbire, la Biblioteca Universitară. Din „Istoria…” lui Călinescu (scoasă cu aprobare specială, de la „fondul secret”) aflu că-i născută în 1888. Ar avea, deci, 80 și ceva de ani. Mai cer câteva cărți: „Umbre chinezești” și „Coana Olimpia”, după care îi telefonez lui Valer Mitru, apoi lui Aurel Leon (la vremea aceea, deasupra oricăror suspiciuni împovărătoare): „Mâine o am în ospeție pe Lucia Mantu”. „Oooo, s-a hotărât să se întoarcă la Iași?” „Ai cunoscut-o, zi-mi ceva despre ea. Ce-i place, ce nu-i place, de cine să-i amintesc, ce s-o întreb.” „Păi, asta-i doamnă mare, bre! Maică-sa era sora Sofiei Nădejde. E nepoata lui Băncilă. Ultima dată am întâlnit-o la ea acasă, pe strada Răsuri; erau pe-acolo Bogza, Ralea, Voiculescu, Demostene… Ne-a dat șerbet. Să-i dai șerbet.” „De unde, coane Aurică? Cine mai face, azi, șerbet?” „Când ai spus că ajunge? La prânz? Vin să-i sărut mâna. Caut șerbet.”
A doua zi, de acum doctor în literatura sufletului de provincie, alcătuiesc un pachet de cărți editate la Junimea – autori din lumea Cameliei Nădejde (Lucia Mantu): Sadoveanu, Ibrăileanu, Otilia Cazimir, Topârceanu… și-l convoc pe B. Paul, fotograful de la gazetă, să imortalizeze momentul întâlnirii între generații de condeieri despărțite de două războaie mondiale. Ceasul de la Palatul Culturii bate ora unu. Își face apariția, albit de promoroacă și cu țurțuri în mustăți, șoferul Dumitrescu: „Am adus-o pe Lucia Mantu”. „Și unde-i?” „În mașină”. „Păi, de ce nu urcă?” Dumitrescu mă privește de-a dreptul tâmp: „Cu sicriu cu tot?” Asta a fost: ziarele care anunțau decesul scriitoarei n-au ajuns la Iași. Fulga credea că am aflat din presă. Telefonul s-a întrerupt repede și a amuțit definitiv. De unde să știu că Lucia Mantu lăsase cu limbă de moarte rugămintea să fie înmormântată în orașul natal, la „Eternitatea”? Nu-mi revenisem din stupoare, când, cioc-cioc în ușă, apare Aurel Leon. Găsise șerbet. În spatele lui, cu o garoafă la butonieră și cu un trandafir în mână, Valer Mitru. O lume care s-a dus…