Ce înseamnă luarea crucii?

Hristos ne sfătuiește ca oricine voiește să vină după El să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-I urmeze. Ce înseamnă luarea crucii? Înseamnă oare că trebuie să stăm cu brațele încrucișate în fața oricărei suferințe? Nu. Iisus are în vedere mai ales acele suferințe care nu mai sunt în puterea noastră de a le îndrepta. Acest lucru trebuie să fie clar. Trebuie să facem totul ca să îndreptăm, să reducem suferința. De aceea a lăsat Dumnezeu medici, spitale, medicamente. De aceea i-a lăsat Dumnezeu pe unii ca să-i ajute pe alții. Avem porunca de a desăvârși lumea, de a ne desăvârși pe noi înșine, de a face bine unii altora, deci de a nu sta cu mâinile încrucișate, așteptând totul de sus. Să nu ne mulțumim cu toate cele ce ni se întâmplă. Să ne mulțumim cu ele doar într-o singură împrejurare, numai după ce am făcut totul ca să îndreptăm răul și după ce nu mai depinde de noi ca să putem face ceva. Atunci să ne luăm crucea! Să înțelegem că trebuie să fie vreun rost al lui Dumnezeu pe care nu-l înțelegem noi. Și să fim mulțumitori pentru ceea ce ne-a mai rămas măcar. Acesta nu e fatalism. Aceasta este înțelepciune. O parabolă istorisește că un ucenic s-a dus la un bătrân îmbunătățit să învețe cum să înțeleagă viața și pe Dumnezeu. După mai mulți ani, eremitul, supunându-l unei încercări, i-a vorbit astfel: „Fiule, acum ți-ai desăvârșit învățătura și vei pleca. Să zicem că te vei duce în satul vecin și oamenii răi de acolo îți vor tăia mâna dreaptă. Ce vei face? Ce vei zice?“ A răspuns învățăcelul: „Voi fi mulțumitor lui Dumnezeu că mi-au lăsat-o pe cea stângă.“ „Și dacă ți-o vor tăia și pe cea stângă?“ „Voi fi mulțumitor lui Dumnezeu că mi-au lăsat picioarele.“ Și așa mai departe până ce a ajuns la tăierea capului. „Ce vei zice atunci?“, a întrebat interesat bătrânul. „Le voi mulțumi că m-au scăpat de o viață de chin și m-au trimis la Dumnezeu.“ Tânărul a procedat corect. La fiecare etapă a unei noi suferințe, ucenicul a găsit o rațiune pentru care să nu cârtească, ci să fie mulțumitor lui Dumnezeu. El învățase să-și ducă crucea cu adevărat.
(Preluare din volumul „Cuvinte la zile mari“, Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului)