Ce încă n-am înțeles noi?

Am mai privit o dată, ne-am mai mirat o dată: mamă, ce viteză, ce șuturi, ce driblinguri, ce toate astea! Bașcă un arbitru suficient de indecis, încât era cât pe ce să dea în boala lui Graham Poll, bănuit de cretinism de când i-a dat ăluia trei cartonașe galbene până să se învrednicească să-l și elimine! Azi, însă, să-i facem uitați pe Salomirii din toată lumea (…uniți-vă!, dar îndemnul nici nu-și mai are rostul, ei fiind extrem de uniți în tembelism) și să ne ocupăm de fotbaliști. Așadar, ce ne-a mai rămas în memorie după „dubla Chelsea – Barcelona? Păi, cam fiecare secundă. Am văzut, înainte de orice, un Messi pentru care superlativele sunt insuficiente și care într-o zi s-ar putea să se declare jignit de comparația cu Maradona, actualmente pe post de superlativ absolut. Dincolo de golul ăla uluitor de la Mondialul de astă vară, care putea fi întâmplător, jocul lui este entuziasmant chiar și atunci (rareori) când ratează un dribling. Fiindcă încearcă de fiecare dată altceva. Dar încearcă timp de 90 de minute a câte 60 de secunde, ceea ce n-am mai pomenit de pe vremea lui… Roberto Carlos!… că era să scriu „vremea lui Ronaldinho”, dar despre asta nu putem scrie la trecut, că și-a revenit mai dihai decât am fi crezut, din leguma de astă vară renăscând colosul de acum vreun an. Și, n-o să credeți, mi-a plăcut Puyol care, cu căpățâna făcută sandwich între pumnul propriului portar și fruntea unui adversar, a avut tăria de a-și reveni ultrarapid, fără fițe și ochi peste cap, dintr-o comoție care, neîndoielnic, la oricare fundaș român ar fi degenerat în comă. Profundă. Ca aceea în care se află fotbalul nostru în totalitatea lui. Și care n-a înțeles că marea performanță nu se mai poate face altfel decât cu importuri masive și, evident, costisitoare. Așadar, „spaniolii” erau o reușită combinație de brazilieni, olandezi și argentinieni, în timp ce „englezii” una la fel de reușită de ruși, nemți și ivorieni, toți achiziționați la prețuri exorbitante, dar care fac toți banii. Și ceva pe deasupra. Erau, e drept, și spanioli la Barcelona, și englezi la Chelsea, dar majoritari erau străinii. Asta încă n-am înțeles noi: că numai adunând valoare lângă valoare poți, eventual, face o echipă adevărată. Dar să speri că poți da marea lovitură cu jucători de la Vânju (Mare!), Slobozia și Făurei e curată tâmpenie. Sunt buni și ăștia, dar doar ca să-i bată pe alții din Focșani, Vaslui și Mediaș. Ca să le bați pe Real și Lyon trebuie altceva.