Sunt mândru că România se înfățișează mondialității curioase cu un șeptel strălucitor de doctori.
Căci nimeni, absolut nimeni nu poate contesta că pe plaiurile noastre trăiesc, muncesc, și uneori gândesc nu doar doctori în Economie și Drept, ci și doctori în mulgerea cornutelor, în prepararea pe computator a borșului de sfeclă și lobodă, ori în arta simfonică a fluieratului stradal.
Avem doctori în prostie. Tarabe cu doctori. La alegere.
*
Se manifestă așadar un veritabil mâncărici național, o eczemă care se ia prin simplă atingere, uneori și fără atingere.
Iar rezultatul e că avem mai mulți obsedați de doctorate, decât obsedați de sex. Oameni, despre care ne mirăm c-au isprăvit, cu chiu cu vai, o școală profesională și-un liceu la seral, azi își pregătesc – în deplină spumegare cerebrală – dizertații dintre cele mai intelectuale.
– Ce mai faci, cetățene?
– Ufff!- nu-mi văd capul cu doctoratul, cetățene. În iunie, îi tai moțul, iar în septembrie, îl public. Nu mă las până nu-l public. Îl public de nu se vede.
– Eiii, ce să-i faci?! Grea e haina de intelectual! Publică-l, ’tu-i mama lui!
Putem spune cu îndreptățire că noi, românii, din acest punct de vedere ne-am scindat în trei tabere: „doctorii”, „mai puțin doctorii” („doctoranzii”) și „nedoctorii”. Cu mențiunea că ultima categorie pierde continuu din consistență și din considerația societății. Pe bună dreptate.
*
De pildă, săptămâna trecută, am avut onoarea să circul într-un troleibuz cam părăginit, care se târa prin trafic asemenea unui șarpe bătrân, mânuit însă de-un șofer ce-și susține doctoratul cu o temă bubuitoare din Manolo Kant.
Iar acum trei-patru zile, o țărancă de vârstă medie mi-a lăsat, în piața agro-alimentară, kilogramul de varză mai ieftin, pentru ca i-am completat bibliografia pentru al doilea referat al tezei sale de doctorat, cu titlul: „Reflectarea operei lui Patapievici, în cultivarea legumelor și-n creșterea păsăretului de curte”.
Era o țărancă deosebită, cu foarte multe riduri pe frunte.
La sfârșit, mi-a lăsat și gogoșarii cu discount. Ca între intelectuali.
*
Bineînțeles, sub wații doctoratelor, se prăjesc și doctorii de nevoie, care – conform legii – nu-și pot asigura propășirea universitară, fără atestatul cu pricina în curriculum vitae. Ei sunt cei mai năpăstuiți, încercați și încercănați; neînțelegând nimic din beția celorlalți pentru doctorate.
Dar, așa-i legea, fir-ar ea de lege anapoda! Parcă nu degeaba ești tobă de carte, dacă n-ai tact pedagogic, dacă nu te pricepi să-i apropii afectiv pe studenți de viitoarea lor meserie!
*
Snobismul doctoratelor, endorfinele doctoratelor! Oameni care nu concep ca, de pe piatra funerară, să le lipsească tocmai acest grandios titlu. „Aici zace robul lui Dumnezeu, doctor magna cum laudae…”
Parcă altfel sună.
Nu s-a inventat nici un vaccin, nici o doctorie contra maladiei doctoratelor. Nu trece cu una, cu două, cum nu trecea sifilisul și ciuma bubonică în Evul Mediu.
Păcat! Pentru că, la majoritatea tezelor de doctorat, cel mai important și mai memorabil capitol rămâne masa festivă din final.
Dar și aia se mai lasă cu indigestii și mahmureală.
