A câștigat Realul, fiindcă Mourinho a amestecat iarăși cărțile, propunând o echipă fără atacant central de meserie, dar foarte densă la mijloc. Guardiola a amestecat și el cărțile, însă Mascherano fundaș central n-a fost carte câștigătoare. Dar mai mult decât asta, pentru prima dată a sărit în ochi singura slăbiciune din jocul Barçei, una asumată, pe care catalanii o convertesc de cele mai multe ori în avantaj, prin faptul că excelează în celelalte aspecte. Mă refer aici la lipsa unui atacant de careu, a acelui tip de jucător masiv, așa cum era Ibrahimovic. Are nevoie Barcelona de așa ceva? Nenumăratele meciuri în care trupa catalană se distra cu adversarul, oricum l-ar fi chemat, dau impresia că nu. Dar a venit și finala Cupei Regelui și s-a văzut că, măcar o dată, un asemenea tip de atacant ar fi putut salva Barça. În locul lui Villa a intrat bietul Afellay, un bun jucător de contraatac, dar unde să găsească spațiile necesare?! Ca și în alte câteva situații din trecut, Guardiola a încercat varianta Pique pe post de atacant central, dar, ca orice improvizație, nu poate da randament în orice situație. Oricât de vitezist este Messi, oricât de rapide sunt schimburile sale cu Xavi și Iniesta, drumul mingii până la poartă este mai lung decât o minge aruncată pe un vârf care să câștige dueluri fizice, să protejeze, să devieze pentru ceilalți sau să inventeze el însuși soluții de finalizare. Îmi vin în minte câteva goluri reușite de Ibrahimovic pentru Milan, prin niște execuții acrobatice în urma unor asemenea mingi lungi. Pe vremea când se afla sub comanda lui Pep, suedezul rezolvase în stil similar o deplasare la Arsenal, înscriind două goluri. Inițial s-a gândit bine trasferul acestuia, Ibra îmbinând perfect calitățile fizice cu tehnica necesară pentru a se integra, dar în final, la mijloc fiind și destul orgoliu, n-a putut fi asimilat filosofiei catalane. Uite însă că apar și situații când e mai rău fără rău. Desigur, tiqui-taca nu este construită pe astfel de rezolvări aparent simpliste, dar măcar ca variantă de rezervă, ca ultimă soluție în cazuri disperate, în lot ar fi trebuit să existe și un asemenea atacant, eventual chiar unul mai modest, fără anvergura suedezului, unul care să-și fi acceptat rolul de salvator în ceasul al doisprezecelea.
Dar veștile bune pentru Mourinho se termină aici. The Special One va trebui să zică mersi pentru trofeul câștigat, care va rămâne “the only one”! Bun și ăsta, nimic de zis. În Liga Campionilor va reintra Puyol, iar Barcelona își va porni iarăși morișca. Care se va roti, deși Mourinho e în stare să oprească și vântul!
