Ce gânduri mă cutreieră când citesc anunțuri mortuare

Sunt și eu un ciudățel, fiindcă niciodată nu-ncep lectura unui ziar cu prima pagină, așa cum cere regulamentul. Și nici cu ultima pagină nu-ncep lectura, după cum ar pretinde nonconformiștii lecturii.
Nu! Când despic, cu mâna dreaptă prefăcută-n topor, paginile de ziar, prima dată îmi aștern ochii la rubrica „mica publicitate”, drept pe anunțurile mortuare.
Și-ncep a parcurge pe nerăsuflate numele, vârsta și profesia celor dispăruți, apoi mă înfior la trecerea în revistă a funerarului cortegiu de zaharicale: „om de o mare noblețe sufletească” (de parcă noblețea sufletească ar putea fi și mică), „fire generoasă” (tot zgârciobanul devine generos prin deces), „caracter superochei”, „tată iubitor”, „soț devotat” etc.
***
Bine-ar fi ca, măcar în linii mari, portretul sufletesc al răposatului să respecte realitatea. Din păcate, cei mai mulți pasageri spre lumea cealaltă nu abundă în calități morale. Ba unii pot purta liniștit chiar titulatura de canalii.
De fiecare dată, încerc să mi-l închipui în viață pe eroul de anunț mortuar: cum stătea cu nervii, ce comportament avea la volan, dacă făcea scandal la beție, câtă sare turna în păpică. Încerc, totodată, să-mi imaginez și ce se ascunde îndărătul formulei „moarte fulgerătoare” sau „lungă și grea suferință”: vreun fulger cardiac purtând numele de infarct, vreun accident de circulație ori vreun cancer lung la vorbă…
Câteodată, se întâmplă să-l fi cunoscut personal pe ăl de-a dat colțul, și-atunci devin trist ca un loc de veci. Naivul din mine încă mai crede cu tărie că cei pe care-i cunosc n-au niciun drept să moară.
***
Se spune că cititorii împătimiți de anunțuri mortuare mor ei înșiși cu prioritate, fiind printre primii vizați de cucoana purtătoare de coasă în poșetă.
Chiar de-o fi sau nu o fi așa, trebuie să avem permanent în vedere ziua-n care fiecare dintre noi va fi protagonistul unei astfel de scrieri sumbre, dar indispensabile. Vor gândi atunci alții despre noi vrutele și nevrutele de rigoare: dacă ne trezeam mahmuri dimineața, cu cât ne furam la cântar aproapele, ori cît de des mințeam, contrazicând o poruncă divină care nu se aplică niciodată…
În ziua în care vom preda gestiunea și ne vom sui în trenul internațional spre locul unde măselele nu dor și banii nu mai fac două parale, va turna cu anunțuri prin jurnale, care vor sublinia ce pustiu va rămâne Pământul în lipsa noastră.
Aiurea, Pământul fără noi nu pierde nimic!
***
Nu-s în măsură să spun dacă lectura zilnică a rubricii „Decese” ne îmbunătățește cu ceva parametrii sufletești. Știu însă că, după foarte puțini dintre noi, va rămâne în urmă mai mult decât un scheletic anunț mortuar. În cazul celor mai mulți, amintirea va dura exact cât trăiește un ziar: 24 de ore.