Ce femeie!

„Iată femeia” – exclami, citind „Jurnalul unei fete greu de mulțumit” (titlu cu prea multe înțelesuri…) Autoarea, Jeni Acterian, pare a fi întruchipat idealul feminin cel puțin din punctul de vedere al inteligenței. I s-ar potrivi mănușă mărturisirea lui Caragiale „simț enorm și văd monstruos”, la care se adaugă capacitatea de asimilare (critică!) ieșită din comun a valorilor culturii autentice, trecute cu luciditate prin filtrul exigențelor proprii. Pur și simplu, Jeni strălucea în societatea bucureșteană interbelică – și nu era deloc lesne, câtă vreme îi avea parteneri de dialog pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Țuțea, Constantin Noica & comp. Eliade îi oferă o carte cu dedicația „dacă nu-i va plăcea ei, a fost zădarnic tipărită”, Cioran îi scrie, în 1940: „Tu ai atins un grad de luciditate aproape inconceptibil la o fată. Și, pe lângă asta, în… România. Ce singură trebuie să fii!” Și, într-adevăr, a fost teribil de singură, pornind chiar de la conștiența propriei valori intelectuale de excepție: „Sunt viciată până în măduvă de rațiune”; „mi-e milă de inteligența mea și nu pot face nimic.”
Jurnalul, apărut în ediția a II-a la Ed. Humanitas, acoperă intervalul 1932-1947. De fapt, însemnările ajung până în 1949, dar deținătorii manuscrisului au hotărât, din motive pe care doar le bănuiesc, să nu treacă dincolo de ’47. Începe cu confesiunile unei puștoaice, încă elevă, și ajunge, la 30 de ani, poate din exces de luciditate și auto-analiză, într-un impas existențial din care vede ieșiri apocaliptice: „O să se termine povestea asta, o să se termine chiar dac-ar fi nevoie să mă culc cu tot Bucureștiul sau, și mai rău, să mă mărit…” Deși, la un moment dat, afirmă că „nu se poate aprecia omul după Jurnalul lui”, însemnările ei zilnice devoalează limpede aleasa alcătuire sufletească și permanenta vibrație intelectuală a unui personaj incomod pentru el însuși, care, parcă pentru a respecta tradiția, părăsește această lume la numai 42 de ani.
Dacă nu s-ar fi tipărit Jurnalul, pur și simplu n-am fi știut că Jeni Acterian a radiat atâta sclipitoare inteligență, izbutind să existe doar pentru și prin comuniunea cu marea cultură a lumii, într-o vreme în care Bucureștiul era zguduit de triste evenimente lumești: rebeliunea legionară, războiul, intrarea rușilor… În carte, li se rezervă loc și rang de paranteze. Am suspectat că s-au operat eliminări din text (nu de către îngrijitoarea de ediție, Doina Uricariu, care face o treabă excelentă), dar am înțeles că locul de onoare în scara de valori propusă de J. A., va fi totdeauna acordat faptului de cultură (cărții, concertelor, spectacolului de teatru și drogului epocii – cinematograful) când am constatat că și teribilul cutremur din 1940 se bucură tot de o „repede ochire” și-atât. De altfel, Jeni explică: „Nu citesc niciodată ziare (…) Mă uit la toți acești politicaștri care mișună prin lume. Îmi este groază cât de diferită mă simt de ei.”
În paginile Jurnalului, autoarea, funcționară la Casa Autonomă de Finanțare și Amortizare (?), licențiată în litere și filosofie, apoi și în regie de teatru, te năucește cu observații mărunte, de mare acuitate: „Sunt persoane pe care e preferabil să nu le privești în ochi în timp ce mănâncă. Ochii lor capătă parcă o expresie de completă, adâncă și intensă absorbire. Seamănă leit cu expresia unui câine în fața unui cadavru: concentrat lăuntric, beat de voluptate…” Judecățile ei de valoare, tăioase, exacte, ades incomode, încheie totdeauna concluziv actul lecturii: „Aseară am citit din existențialiștii francezi: J.P. Sartre, Simone de Beauvoir etc. Nu sunt major interesanți. Oameni mediocri, care se joacă printre lucruri mari…” O ființă atât de rațională a eșuat – firește, am spune – în dragoste. Și-a analizat amantul cu infinitezimală minuție microscopică („Trebuie să caut cu răbdare, să-l cunosc până-n măduvă. Pentru asta, văd că e necesar să-l recitesc pe Kierkegaard și să citesc Heidegger”), i-a găsit sumedenie de cusururi impardonabile, dar… îl iubește. Inexplicabil – iată că, în fine, sentimentul învinge rațiunea! Orgoliul amândorura împiedică ruperea ultimelor bariere. Jeni va trebui să se mulțumească doar cu un ersatz: „un om sănătos, agreabil sexual, simplu, tâmpit, fără tensiuni.”
„Jurnalul…” e-o carte-revelație, pandant al „Jurnalului” lui Sebastian, și el găsit și tipărit târziu. Într-un fel, cărți de învățătură.