Îl știu, așa cum îl cunosc atâția, pe Mihai Răzvan Ungureanu. Era ministru de Externe. Mi-a evocat marea lui bibliotecă (tatăl lui era profesor universitar) de acasă, din Iași, și-și amintea perfect unde sunt așezate cărțile mele de poezie pe care, zicea el, le-a citit, adolescent fiind, cu multă plăcere. Era primul dintre miniștrii întâlniți care vorbea, în cunoștință de cauză, despre cărți, teritoriu în care se mișca degajat. Mi-a povestit atunci despre cum a ajuns el, la 16 ani, în CC al UTC, membru supleant. Fusese mereu premiant, câștigase și o Olimpiadă școlară pe țară ca licean. Era perioada în care Nicu Ceaușescu declarase că s-a săturat de „tâmpiți cu dosare bune” și că vrea activiști la Tineret dintre șefii de promoție. Era o schimbare, frondă la mumă-sa care ținea la tradiția de neclintit a dosarelor cu origine muncitorească sănătoasă. I se va reproșa mereu acest episod, a oftat tânărul ministru. Nu e, l-am liniștit eu, o crimă. Așa au fost vremurile. Important e ce face acum. Și, ca ministru de Externe, vădea talent, avea contacte multiple afară. De când a devenit șeful spionilor nu l-am mai întâlnit. M-am mirat doar, nebănuindu-l priceput la așa ceva, când am aflat de acea numire. Și mai tare m-a mirat, cu mâhnire recunosc, văzându-l atras în troaca jocurilor băsesciene. Dacă l-aș întâlni, i-aș spune, fugi cât mai poți, fiindcă de mica ta atingere utecistă mai scapi, dar de duhoarea băsistă niciodată. Mă rog, fiecare își face viața cum îl duce capul. Paradoxul este că pe Mihai Răzvan Ungureanu îl duce capul, dar acum îl duce prost.
Când scriu aceste rânduri, Cabinetul Ungureanu, compus din indivizi care i-au fost serviți, fără excepție, urmează să fie validat de puterea portocalie încropită mercenar, în Parlament. Avioane, tancuri, elicoptere îi culeg de prin toate colțurile țării și îi aduc la București să voteze. Parlamentarii opoziției nu vor participa și bine fac. Ce va fi până la sfârșitul zilei, nu știu. Unii mai speră că mulți pedelei nu vor vota noul Cabinet. Din varii motive. Unii au sperat să fie acolo și ei sau oamenii lor, și nu sunt. Alții, atenți la suflul de la Cotroceni și bănuind că supărarea lui Zeus este uriașă prin alungarea Elenei Udrea din noul Executiv, nu vor vota până nu revine Lenuța pentru a-l liniști pe barosan. Scena scandalului nocturn din PD-L, relatată de presă, este elocventă dezlegând, dacă mai era nevoie, toate misterele. Greii partidului îi cer favoritei să părăsească nu numai postul ministerial, ci și partidul fiindcă „ne-ai nenorocit pe toți”. La numai două minute de la ieșirea furioasă din sală a ministresei împuternicite cu gologanii și dezvoltarea țării, a sunat Băsescu (omul ăsta nu prea doarme noaptea) și i-a ordonat lui Boc să retragă toți miniștrii partidului. Gata. Ori Udrea, ori nici unul. Și așa a fost. Nici unul. Așa au ajuns ușierii, băieții cu tava de cafea, purtătorii de mapă, fetele cu trei licențe luate într-o săptămână, blonde „responsabile cu optimismul” prin birouri influente, miniștri. Ce va fi până la urmă nu știu și nici nu are importanță. Importantă este revendicarea neonorată a protestatarilor din Piața Universității, puțini dar care vor împuia amețitor la primăvară, umplând străzile, piețele, bulevardele din marile orașe, revendicare clară, fără anexe, fără capcane de dus-întors: „Jos Băsescu!”. Pentru a se schimba ceva în această țară, pentru a termina cu jaful, pentru a rupe caracatița fraudei, cetățenii, cei văzuți și cei nevăzuți, vor plecarea președintelui. Plecarea – pentru a nu deveni dramatică sau tragică – trebuie să se petreacă în urma alegerilor anticipate. Nici un serviciu secret nu poate opri nemulțumirea populară acumulată și care se preschimbă, zi după zi, în ură.
P.S. Am ascultat discursul lui Ponta din Parlament. Păcat. Ar fi putut să tacă. A vorbit, sper să mă înșel, ca un ofițer SIE sub acoperire.
