CE FACEM CU ISTORIA?

Intelectualitatea română „de bine” a protestat vehement atunci când, la Chișinău, s-a decis scoaterea istoriei moldovenilor de peste Prut din contextul românesc, spre a fi inclusă într-o viziune mai amplă, „europenizantă”. Quod licet Jovi, non licet bovis” – exact ceea ce am reproșat diriguitorilor școlii moldovene suntem pe cale să comitem noi acum, renunțând la predarea în școală a istoriei românilor, în favoarea unei viziuni globalizante, potrivit căreia vom cunoaște isprăvile strămoșilor doar însoțite de acelea ale întregii Europe de altă dată. După câte văd, nu mai protestează nimeni! Și-i bine? E rău? În anii ’50, subsemnatul a învățat, la liceul din Suceava, istoria și geografia URSS. Evident, nu pentru lărgirea cadrului general al respectivelor obiecte de studiu, ci exact dimpotrivă. Ne aflăm, acum, într-un cu totul alt punct al evoluției concepțiilor privind istoria în școală: intrăm în Europa – să ne încadrăm în context. Și nu atât noua orientare mă îngrijorează, cât comentariile ce-o însoțesc: „să mai terminăm cu lauda războaielor și faptelor de arme ale strămoșilor” (citat dintr-un cotidian apărut vineri). Deschideți istoria Franței și veți afla două mari capitole: cronologia dinastiilor și, apoi, aceea a războaielor, victorioase sau nu. Valois-ii, Burbonii, Ludovicii, ca să nu mai vorbim despre Napoleon, trăiesc decisiv, în paginile „Istoriei” lui Michelet, prin nararea campaniilor ce le-au purtat. Istoria Spaniei, de la începutul „păcii romane” (409) și până la războiul civil din 1936-1939, c-un lung șirag de bătălii sângeroase. Englezii, procedează aidoma: de la „războiul celor două roze” (sec. XV), până la cel cu burii (1899) și episoadele eroice ale ultimei conflagrații mondiale, consemnează în amănunțime, conștiincios, cronica războaielor. Ce-ar rămâne din istoria USA fără capitolul războiului pentru independență (1775)? Nu văd de ce victoria lui Ștefan de la Vaslui, în urma căruia Papa Sixtus al IV-lea l-a declarat pe eroul moldav „atlet al creștinătății” ar fi doar banal prilej de exaltare laudativă, în vreme ce izbânda lui Henry IV la Arques (1589) se cuvine cu mai multă îndreptățire înscrisă în fila istoriei majore. Francezii nu se sfiesc s-o facă; noi însă, pornim de la bun început cu la ideea „istoriei mărunte” a românilor. Dacă așa va fi concepută de acum înainte predarea istoriei în școală, mai bine ne lăsăm păgubași! Viziunea modernă, integratoare, „europeană” este înțeleasă de către unii iluștri contemporani ca fiind obligatoriu de trecut printr-un filtru minimalizator. Poate și sub influența unor opinii mai mult decât rezervate față de știința (?) istoriei în sine (Paul Valery: „Istoria te face să visezi, îmbată popoarele, zămislește false amintiri și duce la delirul de grandoare, ori la cel al persecuției. Istoria justifică ceea ce vrea ea”). Dacă acceptăm un astfel de punct de vedere, normal ar fi să-l utilizăm vizavi de istorie în ansamblul ei, nu numai când este vorba de români. Ca să nu mai vorbim despre faptul că alte voci, la fel de autorizate, văd lucrurile în cu totul altă lumină. Nietzsche: „Istoria înseamnă, pentru umanitate, o concluzie, un bilanț al vieții”. Pentru școler, ora de istorie nu-i dintre cele mai agreate. Un sondaj pe Internet realizat recent în Franța așază în pagina de web opinii diametral opuse: „Istoria mă dezgustă. Prefer să dorm în clasă”; „Cea mai nulă și cea mai dură dintre materii”, dar și „Istoria este super-interesantă când ai un profesor genial.” Ultima declarație pune punctul pe i: elevul de pretutindeni detestă înșiruirea posacă și inexpresivă de date. Vrea istorie vie și o astfel de „înviere” nu-i la îndemâna oricărui profesor (nu degeaba nemții au doi termeni pentru istoric: și „gesichte”, și „historia”). Aceiași internauți francezi au ajuns și la concluzia că „Istoria, cu eroii săi (…) dă o identitate culturală copiilor”. Filmul „Vârstele Franței” a bătut toate recordurile de spectatori în cinematografele din hexagon (și deloc în USA, ceea ce atestă distanța reală dintre două culturi care nu împărtășesc aceleași valori). Desigur, nu dispunem de dascăli geniali și la Pocreaca, și la Vințul de Jos. Se poate pretinde însă, profesorului de oriunde, să scoată obiectul din clisa înșiruirii mecanice de date, spre a-l aduce într-o zonă vie, aceea a sesizării semnificațiilor ne-festiviste, a temeiurilor adânci și marilor consecințe. Daca, însă, vom accepta dizolvarea incertă a istoriei românilor într-un lichid diluant european, așezându-ne de la bun început în postură umilă, atunci mă tem că învățământul românesc va fi condamnat chiar de către… istorie!