Dacă până la căsătorie soțul se poartă deosebit, sau prefăcut, apoi este plin de mândrie că te-a cucerit și se poartă urât, ciudat, cu apucături, că trebuie să-i rabzi, ce faci? Rabzi până la sfârșitul vieții sau e îngăduită despărțirea? E îngăduită despărțirea în cazuri din acestea?
‒ Știți cum zic Sfânta Biserică și Mântuitorul: pentru desfrâu și înșelare e îngăduită despărțirea, dar, măicuță, aici se-ntâmplă ceva ce ți-ar fi de folos să înțelegi: el nu te-a mințit. Omul, până la nuntă și când este îndrăgostit, oferă ce e mai frumos în el. Dar trebuie să fii naiv să-ți închipui că omul are numai părți frumoase…! Uită-te la tine: ești numai frumoasă, ai numai lucruri bune? Fiecare avem și lucruri ascunse, lucruri rele, lucruri pe care le ascundem, nu pentru că vrem să-l mințim pe celălalt, ci pentru că nu ne este de folos sau ne temem să le arătăm…
Când îți aduce cineva un buchet de flori, nu-ți „vine” să-i vorbești urât, nu? N-ai cum. Dar după aceea, când interesul nu-i mai cere să-ți ofere flori, va începe să se lase văzut și în neputințele lui. Sau să țină cont în primul rând de cerințele sale egoiste și să se împotrivească tot mai fățiș cerințelor tale, la fel de egoiste din punctul lui de vedere…
Lucrurile astea se-ntâmplă pentru că vă căsătoriți fără să fiți maturi emoțional și duhovnicește și fără să vă cunoașteți cu adevărat. Ba chiar și negând cele evidente chiar de la început, sperând că „dracul n-o fi chiar așa de negru”! Dar să știți că dracul e negru și când se îmbracă în lumină!
Ar trebui înainte de căsătorie să ne maturizăm și, mai ales, să ne „despărțim” simbolic de familia de origine. De obicei, oamenii se schimbă după căsătorie pentru că încep să aplice în noua familie toate obiceiurile de „acasă”, față de care se simt obligați să fie fideli: „Așa am văzut la mama, așa făcea tata”.
Noi știm bine că bărbatul trebuie să-și părăsească mama și tata ‒ nu în sensul să nu le mai zică „bună ziua” sau să nu-i mai viziteze sau să nu-i ajute dacă au vreo nevoie, ci să renunțe la influența lor și la felul lor de a se comporta și a vedea lucrurile ‒, pentru ca cei doi miri să formeze o casă nouă, să formeze un singur trup. De aceea, în Biserică, părinții tinerilor căsătoriți sunt nașii de cununie, și nu părinții trupești.
Apoi, copiii mei, să învățăm să spunem ce ne doare, să spunem „nu” când nu vrem să acceptăm un abuz, să certăm cu dragoste și rugăciune, să cerem sfat și învățătură, să iertăm mult, să ne rugăm mult, să nu judecăm, să nu ne răzbunăm și așa vei putea să-l redescoperi în acest om „rău” pe „minunatul” de care ai fost îndrăgostită, iar el să te vadă și să dorească să fie cu tine. Faptul că la supărare ne spunem cuvinte grele și ne rănim, asta ne face să nu ne mai vedem unul pe altul.
(Monahia Siluana Vlad, Deschide Cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 189-191, Doxologia.ro)
