Terapeutul îl ajută pe client să se detașeze de problema lui, îl scoate din pielea lui și îl pune și în pielea celuilalt pentru a se uita la relația lor / situația lui de la distanță. Astfel implicarea emoțională și tensiunea scade, ceea ce lasă spațiu minții să vină cu idei noi. Deci când copilul nostru are o problemă, putem să îi punem întrebări de genul: „Dar dacă ai fi în locul colegului tău, cum ți s-ar părea situația?” „Și dacă ai fi în pielea învățătoarei, tu ce măsuri ai lua?”
Este atent la modul în care se exprimă clientul și i se adresează în același registru: vizual, auditiv sau kinestezic. De asemenea folosește aceleași cuvinte ca și clientul. Dacă el spune „M-am lămurit acum despre ce e vorba.” Răspunsul terapeutului nu e „Deci tocmai ai avut un insight.” Pentru că asta ar confuza clientul, l-ar pune într-o stare proastă pentru că nu înțelege cuvântul și ar rupe cursivitatea relației dintre ei. Dar câți dintre noi nu folosim cu copiii noștri cuvinte pe care nu le verificăm dacă au fost înțelese sau nu de către copil, dar ne așteptăm să fim înțeleși pe deplin?
Terapeutul îl determină pe client să trăiască în prezent o stare bună din trecut pe care știe să o reinstaleze de câte ori are nevoie în procesul terapeutic. Știm cu toții că atunci când suntem într-o stare proastă nu avem disponibilitatea necesară de a vedea și aspectele pozitive ale situației prin care trecem. Însă atunci când suntem într-o stare bună avem tendința de a vedea aspectele pozitive, chiar dacă situatia pe care o trăim are potențial mare de a fi neplacută. Așa că atunci când copilul nostru e supărat, putem să îi aducem aminte de cum anume i-a trecut supararea cu succes în situațiile de până acum. De exemplu: „Mai ții minte când erai supărat la bunica și a venit Rex și te-a lins pe mâini și te-a făcut să râzi?”
Terapeutul îl face pe client să se simta familiar și înțeles în mod profund. El adoptă aceeași postură ca și clientul, se mișcă la fel ca el, vorbește în același ritm și aceeași tonalitate, folosește aceleași cuvinte, face aceleași gesturi, chiar respiră în ritmul lui. Fiindcă aceste semnale sunt receptate la nivel nonverbal, clientul simte în mod inconștient că terapeutul îi este apropiat, că este „de-al lui” așa cum oamenii primitivi îi identificau pe cei care sunt din tribul propriu după semnele de pe piele sau după podoabe, după gesturile folosite sau dansurile practicate sau după stigătele scoase – reguli universale pe care le au inclusiv păsările și animalele.
Așa că atunci când vrem să ne înțelegem cât mai bine cu propriul nostru copil sau al altora, să ne aducem aminte de lucrurile pe care le fac terapeuți și să le aplicăm și noi. Succes!
