Terapeuții care lucrau cu copiii au observat de multe ori că aceștia nu aveau problemele de care se plângeau cei din jur. De multe ori „problema” nu era la ei, era doar în relația dintre ei și părinți, profesori sau autorități. În timpul petrecut cu terapeutul ei dovedeau că pot gândi singuri, pot lua decizii, pot să spună ce gândesc, pot să vină cu soluții, pot să își stabilească obiective și se comportă responsabil. Însă de foarte multe ori replica lor era: „Dacă și părinții mei ar ști să mă asculte și mi-ar vorbi în același fel, atunci toate problemele de care se plâng acum nu ar mai exista.”
Așa că hai să vedem ce face concret un psihoterapeut într-o ședință de terapie și ne poate fi de ajutor în viața de zi cu zi cu copiii noștri?
Terapeutul are în primul rând un anumit set de credințe care îl susține în procesul terapeutic, cum ar fi „orice comportament are valoare într-un anumit context”. Nu ignoră și nu critică simptomul. Nu ceartă clientul pentru că a fost obraznic, a mințit, a fost violent, n-a fost politicos, a întârziat, etc. Și acest principiu se respectă chiar și cu pacienții cu tulburări psihiatrice. Richard Bandler, creatorul Programării Neurolingvistice povestește despre un client schizofrenic venit la terapie care se plângea de faptul că personajele dintr-un film de groază îl urmăresc să îi facă rău, ceea ce făceau și în film. Richard, bucuros, îl laudă pentru o asemenea abilitate, spunându-i că dacă ar putea să îi învețe și pe alții să facă așa ceva în timp ce se uită la canalul PlayBoy, ar putea deveni foarte bogat! Lucru care îl contrariază pe client fiindcă nu se aștepta la așa ceva, dar deschide și calea unei comunicări foarte profunde fiindcă se simte acceptat total, complet cu tot cu părțile lui „negative” sau „bolnave” (ceea ce nu i s-a întâmplat înainte) și astfel și procesul terapeutic se desfășoară mult mai rapid și mai ușor.
Cum ar fi să ne acceptăm și noi copiii la fel și să știm să extragem și din părțile lor „negative” tot aspecte pozitive și ulterior chiar să-i formăm în această direcție?
Terapeutul respectă adevărul clientului. Nu îi impune să accepte adevărul lui. Îl lasă să vină cu propriile interpretări sau explicații fiindcă știe că fiecare om interpretează realitatea pe care o trăiește în mod diferit și subiectiv. Uneori nici culoarea pe care o vedem noi nu e aceeași cu cea pe care o vede un altul, poate noi o vedem verde și celălalt albastru – contradicție reală ce a durat luni de zile între mine și colega mea de liceu cu privire la culoarea gecii mele de iarnă, de exemplu.
Ce-ar fi să nu ne cramponăm de cine are dreptate în discuțiile cu copilul nostru (stârnind opoziția lui și pierzând deschiderea spre comunicare), cel puțin nu din prima, ci să îi punem întrebări să vedem cum a ajuns la acea concluzie (eronată, din punctul nostru de vedere), pentru a-l îndruma ulterior spre ceea ce considerăm noi că este corect?
Terapeutul consideră că orice om are resurse pentru a face față problemelor, el doar îi pune întrebări să îl ajute să le găsească și să le folosească. Nu îi spune: „Fă așa! Ai greșit! Îți spun eu cum să faci că eu știu mai bine că am mai multă experiență decât tine. Decât să faci o prostie mai bine nu fă nimic și așteaptă-mă pe mine” – expresii care uneori sunt rostite de părinți către copiii lor – cu cele mai bune intenții. Cum ar fi să ne abținem să dăm soluții de-a gata copiilor noștri și să avem răbdare să le acordăm doar sprijin pentru a ajunge ei singuri la aceleași soluții. Mai ales că astfel avem garanția că le și aplică ulterior fiindcă ei le-au găsit, fiind mult mai motivați decât dacă le primeau pe tavă!
