Nimeni să nu se socotească pe sine nevrednic votului monahicesc invocând ca motiv greutatea și mulțimea păcatelor sale, nici să nu-și închipuie că se smerește dacă nevrând să se lipsească de dulcea împătimire își dă ca pricini pentru stăruirea în păcate însăși păcatele sale; căci unde este multă putreziciune, acolo este trebuință și de o mare intervenție chirurgicală spre a fi îndepărtată necurățenia. Iar cei sănătoși n-au nevoie să vină la spital. Să se cerceteze fiecare pe sine și apoi să mănânce din această pâine cu ierburi amare și să bea din paharul acesta cu lacrimi ca sfârșitul acestei lupte să nu-i fie propria condamnare.
Dăruiește lui Hristos cu sârguință nevoințele tale și te vei bucura la bătrânețe de bogăția liberării de patimi. Cele adunate în tinerețe hrănesc și-i mângâie la bătrânețe pe cei slăbiți.
Să nu-ți chinui trupul dacă vrei să nu cazi în boală și slăbiciune
Să ne străduim, tinerilor cu zel să alergăm cu bună pază căci nu cunoaștem timpul morții. Avem dușmani din cei mai răi, este adevărat, din cei mai periculoși, înșelători și mârșavi, puternici șa neadormiți, materiali și nevăzuți, care doresc să aprindă templul lui Dumnezeu prin văpaia în care ei înșiși se pârjolesc. Nici un tânăr să nu plece urechea la vrăjmașii lui diavolii care-i spun: ”Să nu-ți chinui trupul dacă vrei să nu cazi în boală și slăbiciune, căci cu greu se va mai afla cineva (mai ales în neamul acesta de acum) care să-și supună trupul morții. Scopul urmărit de diavol este acela de a ne arunca în moleșeală și trândăvie chiar în momentul intrării noastre în luptă, ca apoi și sfârșitul să corespundă începutului.
Cel ce se dezlipește cu anevoie de cele de jos trebuie să se silească pentru urcuș
Ceea ce li se pare multora greutatea luptei, altora nu li se pare deloc așa, ceea ce înseamnă că numai în aparență e greutate, dar de fapt este ceva ușor. Totuși Dumnezeu a ascuns greutatea celor din lume pentru că dacă ar fi știut ei, nu s-ar mai fi lepădat nimeni și ar fi primit viața monahală. Pentru că după Apostol: ”omul trupesc nu primește cele ale Duhului căci nebunie sunt lui.” (I Cor. 2,15). Iar a voi cele ale lui Dumnezeu e propriu celui duhovnicesc. Cei ce petrec potrivit lumii ar putea să lepede însușirile proprii rușinii dacă nu i-ar chema Dumnezeu prin meșteșugul Lui? Căci ”trup și sânge nu pot moșteni împărăția lui Dumnezeu ” (I Cor. 15,50). Mulți văzând greutatea stadionului zic: ”Dacă Hristos numește jugul bun și ușor, de ce sunt supuși unei sile cei ce-l iau?” Aceștia însă nu știu că celor ce privesc și caută spre nădejdea celor viitoare, fericite și veșnice, li s-a spus că acestea sunt bune și ușoare; dar celor ce se târăsc pe jos și se agață cu putere de lucrurile deșarte ale lumii acesteia, le sunt aspre și greu de străbătut. Cel ce se dezlipește cu anevoie de cele de jos trebuie să se silească pentru urcuș. Așa și tânărul din Evanghelie declarând că le-a făcut pe toate, a greșit tocmai față de lucrul cel mai desăvârșit, dar cel ce s-a scuturat brusc de toate, zboară cu multă ușurință prin văzduhul acesta.
„Leneșii caută totdeauna ce este mai ușor”
Binele bărbatului este când ia jugul din tinerețea lui.
Calea lată și largă e cea a iubirii de sine și a căutării plăcerii proprii, căci iubirea de sine nu e strâmtorată de luarea în considerare a altuia. Iar ”necazurile și primejdiile omoară dulcea împătimire pe când odihna o hrănește și o crește. Ei se strâmtorează pe ei înșiși pentru alții și în primul rând pentru Dumnezeu, din iubirea față de El și de ei, dobândind în schimb iubirea lor.
Leneșii caută totdeauna ce este mai ușor; de fapt trecerea de la poruncile ascultării la rugăciune sau invers, când una din ele li se pare mai ușoară, e numai un pretext pentru a scăpa de una, dar a nu o face și pe cealaltă. Cine are râvnă adevărată le împlinește pe amândouă.
Bărbatul supus prin practicarea ascultării nu va cunoaște trândăvia căci prin cele ale simțurilor înfăptuiește cele ale gândirii, adică prin cele sensibile își chivernisește realitățile spirituale. Viața de obște este potrivnică lâncezelii, însă bărbatului trăitor în pustie îi este veșnică însoțitoare nepărăsindu-l până în pragul morții. Văzând chilia pustnicului își zâmbește și apropiindu-se de el se fixează acolo.
„Cel ce-și plânge din toată inima păcatele nu cunoaște trândăvia”
Doctorul îi cercetează pe bolnavi dimineața, iar trândăvia, pe cei ce se nevoiesc la amiază.
Stând la rugăciune, din pricina trândăviei ne aducem aminte de lucruri necesare și urgente și astfel se folosește de toată ingeniozitatea spre a ne trage de la rugăciune cu căpăstru unui pretext binecuvântat.
Dracul trândăviei sufletești aduce pe la amiază o tremurare de trei ceasuri împreună cu dureri de cap, fierbințeală amețeli și crampe la stomac. Pe la ceasul al nouălea (15), acestea se domolesc. Punându-se masa, ne face să sărim din așternut; sosind vremea rugăciunii, iarăși ne îngreunează trupul. Stând noi la rugăciune ne cufundă în somn și ne împiedică prin căscat să pronunțăm stihurile în întregime.
Fiecare din celelalte patimi este nimicită de o virtute, dar trândăvia sufletească este moartea tuturor virtuților.
Silitorii se vădesc pe sine în lupta cu trândăvia căci nimic nu încununează mai cu prisosință monahul ca biruința trândăviei.
Ia seama și o vei vedea războindu-te când stai în picioare îndemnându-te să te așezi pe scaun, să rezemi peretele chiliei și să te miști de pe un picior pe altul.
Cel ce-și plânge din toată inima păcatele nu cunoaște trândăvia.
