Ce este Rugăciunea inimii (I)

Sfântul Marcu al Efesului ne-a lăsat drept moștenire o tâlcuire interesantă a scurtei Rugăciuni a inimii. De aceea, ne-am gândit că ar fi util să facem mai cunoscută această lucrare, publicată în volumul „Scrieri filocalice uitate“, tipărit de Editura Deisis în anul 2007. Cum Sfântul Marcu al Efesului nu este, propriu-zis, un autor filocalic, acest material ține mai mult de o cercetare pur patristică. Rugăciunea inimii este, de altfel, o moștenire duhovnicească a tuturor creștinilor, pentru că toți suntem chemați să ne rugăm neîncetat, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (I Tes. 5, 17).
De ce este Rugăciunea inimii atât de importantă?
Sunt și astăzi numeroase persoane care nu înțeleg importanța acestei rugăciuni pentru viața duhovnicească personală. Mulți confundă rugăciunea neîncetată cu Rugăciunea inimii, or lucrurile nu stau deloc astfel. Rugăciunea inimii este o cale mai simplă de a ne ține mintea lipită de Dumnezeu, dar nu este singura. Atunci când este întrebat de unul dintre frați cum te poți ruga neîncetat de vreme ce sunt atâtea lucruri noi pe care le ai de făcut, Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă următoarele: „Dumnezeiasca Scriptură nu poruncește nimic din cele cu neputință, căci și apostolul cânta, citea și slujea și totuși se ruga neîncetat. Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă și cu dor și a atârna pururi cu nădejdea de El și a te încrede în El în toate, orice ai face și ți s-ar întâmpla. Aflându-se în această dispoziție, apostolul zicea: «Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea?» ș.a.m.d. Și după puțin: «Sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii». Sau iarăși: «În toate obijduiți, dar nu striviți, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiți, prigoniți, dar nu năpăstuiți, trântiți jos, dar nu nimiciți. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca și viața lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor». În astfel de dispoziție aflându-se apostolul, neîncetat se ruga. Căci, în toate cele ce făcea și i se întâmpla, atârna cu nădejdea de Dumnezeu. De aceea, toți sfinții când se aflau în necazuri se rugau neîncetat, ca să dobândească aptitudinea dragostei. Și de aceea zicea apostolul: «Deci cu dulceață mă voi lăuda întru neputințele mele, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos». Iar puțin mai departe: «Când sunt slab, atunci sunt tare». Dar vai nouă, netrebnicilor, că am părăsit calea Sfinților Părinți și de aceea suntem pustii de orice rod duhovnicesc“ („Cuvânt ascetic“, în: Filocalia, vol. II, p. 34). Rugăciunea neîncetată constă în a fi pururea cu Dumnezeu în tot ceea ce facem, chiar dacă nu rostim Rugăciunea inimii. Nu rugăciunea inimii înseamnă rugăciune neîncetată, ci dorința de a-I plăcea lui Dumnezeu în toate. Rugăciunea lui Iisus (a inimii sau a minții, cum mai este numită) este, însă, o cale minunată de vorbire cu Dumnezeu în puține cuvinte. În cele ce urmează vom discuta tâlcuirea Sfântului Marcu al Efesului în această privință.
Cine a fost Sfântul Marcu al Efesului?
Sfântul Marcu al Efesului (sau Marcu Evghenicul, așa cum apare în calendar) a fost unul dintre marii apărători ai Ortodoxiei la Sinodul Unionist de la Ferrara-Florența (1438-1439). S-a născut în Constantinopol în anul 1392 și a devenit retor patriarhal la doar 20 de ani. Începând cu 1417, și-a dat demisia din această funcție și a intrat în monahism. În 1437 a fost hirotonit mitropolit al Efesului, participând în această calitate la Sinodul Unionist de la Ferrara-Florența, unde s-a declarat încă de la început împotriva oricărei încercări de unire forțată de interese politice. Întors la Constantinopol, a suferit un exil de doi ani în Insula Tenedos, între 1440 și 1442. A murit pe 23 iunie 1445, predând rezistența antiunionistă viitorului patriarh al Constantinopolului, Ghenadie al III-lea Scholarios, care i-a fost și ucenic.
(www.ziarullumina.ro)