Definire
Patima este păcatul devenit, prin repetare, obișnuință, o a doua natură, o stare permanentă de răutate înrădăcinată, robia față de păcat. Este cel mai coborât nivel la care poate cădea omul, este întunecarea voinței. Patimile sunt mișcări dereglate și iraționale ale sufletului, care țin ființa umană într-un întuneric de neștiința. Ele sunt boli grave ale sufletului.
Patimile reprezintă întoarcerea facultăților sufletului și trupului de la Dumnezeu, spre realitatea sensibilă spre a-și afla în ea plăcerea. Este setea după infinit a omului, pe care nu o poate împlini decât Dumnezeu, întoarsă spre lume, într-o direcție în care nu are cum să-și afle satisfacția. De aceea, pătimașul este un om chinuit, neliniștit, care se afundă tot mai mult în păcat cu nădejdea găsirii unei împliniri pe care nu o va afla niciodată. Patimile produc sufletului o stare de suferință.
Pentru omul căzut este o iluzie să-și închipuie că e scutit de patimi. Unele sunt mai intense, altele nu se manifestă vizibil, dar sunt prezente în stare latentă, și așteaptă momentul pentru a se arăta.
Terminologie
În literatura duhovnicească, patimile sunt numite și:
– gânduri (ale răutății) pentru că se manifestă mai întâi ca gânduri;
– duhuri (ale răutății) pentru că sunt insuflate și întreținute de demoni vădind stăpânirea acestora asupra sufletului omului (fiecărei patimi îi corespunde un demon).
Apariția patimilor
Patimile nu fac parte din firea omului, ele sunt efectul relei folosiri a libertății.
Înaintea oricărei patimi, merg trei uriași: neștiința, uitarea și nepăsarea de Dumnezeu (Sfântul Marcu Ascetul). Abătându-se de la Dumnezeu omul caută plăcerea în realitatea sensibilă, prin simțuri fiind cuprins de patimi și existența lui devine o alergare după plăcere și o fugă de durere.
Așadar, la baza tuturor patimilor stă filavtia adică iubirea pătimașă de sine sau egoismul care constă în căutarea plăcerii legate de simțurile trupești: „Căutând plăcerea din pricina iubirii trupești de noi înșine (filavtia) și străduindu-ne să fugim de durere, din aceeași pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Ca urmare patimile vin din:
– căutarea plăcerii: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginți, slava deșartă etc.;
– fuga de durere: mânia, pizma, ura, dușmănia etc.
– amestecul plăcerii cu durerea: fățărnicia, ironia, viclenia etc.
Rădăcini
Rădăcinile patimilor sunt iubirea de plăcere, iubirea de avere (arginți) și iubirea de slavă (Sfântul Ioan Damaschin), rădăcini pe care le identificăm începând cu păcatul originar („De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință, a luat din el și a mâncat și a dat bărbatului său și a mâncat și el” – Fac 3, 6), le întâlnim la ispitirea Mântuitorului în pustiu (Mt 4, 3-10) și sunt afirmate de Sfântul Ioan Teologul: „Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I Ioan 2, 16).
Patimile capitale
Părinții (Evagrie Ponticul, Sf. Ioan Casian) au identificat 8 patimi capitale din care izvorăsc toate celelalte: lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de arginți, mânia, întristarea, akedia (lenea), slava deșartă, mândria. Uneori slava deșartă și mândria sunt unite rezultând 7 patimi (Sf. Ioan Scărarul).
Intercondiționarea patimilor
Patimile sunt legate între ele: una o strecoară în suflet pe cea de după ea, până la moartea sufletului. „Aceste răutăți se țin atât de strâns una de alta încât, dacă pătrunde în suflet una din ele, celelalte, parcă târâte de-o nevoie, intră și ele o dată cu ea, după cum, atunci când tragem un lanț de un capăt, se va mișca tot lanțul, de la un capăt la altul, căci mișcarea trece din verigă în verigă, începând cu prima până la cea de pe urmă. Tot așa și patimile omenești se înlănțuie și se leagă unele de altele, iar dacă biruie una, numaidecât urmează și celelalte” (Sf. Grigorie de Nyssa).
Ordinea în care patimile intră în suflet, născându-se una pe alta, variază de la om la om. „Nu există o ordine sau o înțelegere între cele fără de înțelegere” (Sfântul Ioan Scărarul).
Totuși de obicei primele 6 patimi capitale se dezvoltă în ordinea în care sunt enumerate: Lăcomia duce la curvie, curvia la iubirea de arginți, iubirea de arginți la întristare și mânie. Întristarea și mânia duc la lene. Slava deșartă și mândria însoțesc toate patimile, atât ca și cauză, cât și ca urmare a lor.
Lupta cu patimile
Lupta cu patimile urmărește scăparea ființei umane de neștiință, întoarcerea ei spre adevărata infinitate a lui Dumnezeu ca țintă a vieții sale și eliberarea sufletului de sub robia lumii și de sub tirania patimilor. Presupune cunoașterea patimilor și identificarea lor. Patimile nu pot fi învinse doar prin efortul omului, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu prin rugăciune.
Un rol esențial îl are mărturisirea păcatelor și ascultarea de părintele duhovnicesc. Etapele despătimirii reproduc invers procesul împătimirii și implică lucrarea virtuților opuse fiecărei patimi.
Lupta cu patimile presupune:
– Înainte de ispită – fuga de cauzele și circumstanțele care pot produce lucrarea patimilor.
– În timpul ispitei
– să se discearnă cauzele și să lupte cu acestea, începând cu cele mai puternice,
– să înceapă lupta încă din faza de debut.
(Pr. Florin BOTEZAN)
