Ce este păcatul?

Definiție
Pentru a conștientiza sensul profund al păcatului este nevoie să depășim înțelegerea lui strict juridică, ca încălcare a legii morale.
Păcatul este despărțirea de Dumnezeu, ieșirea din comuniunea cu El, este îndepărtarea de viața dumnezeiască și veșnică pentru care a fost creat omul.
Păcatul este o stare nenaturală, el nu ține de ființa omului pentru că Dumnezeu nu l-a făcut pe om păcătos. Sfânta Scriptură numește păcatul „fărădelege” (I In 3, 4), „nedreptate” (I In 5, 17), „cădere”, termeni care presupun o stare primordială dreaptă și bună a omului.
Păcatul este tot ceea ce e în afara lui Dumnezeu
Cuvântul grecesc pentru păcat, „amartia”, are sensul originar de ratare a țintei, de rătăcire într-o direcție greșită, arătând apucarea pe calea morții în locul căii vieții și scoțând în evidență caracterul păcatului de eșec existențial. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu în vederea ajungerii la asemănarea cu El, de aceea omul nu se împlinește decât în Dumnezeu, în comuniunea cu El.
Păcatul este tot ceea ce e în afara lui Dumnezeu, este căutarea împlinirii în afara lui Dumnezeu a dorului după veșnicie sădit de Dumnezeu în om și care nu poate fi împlinit decât în Dumnezeu. De aceea păcatul nu ne împlinește.
Faptul că Dumnezeu numește păcat neîmplinirile noastre în lucrurile limitate e o mângâiere pentru că dovedește că Dumnezeu vrea să ne dea altceva, nelimitat, comuniunea și asemănarea cu El (P. Rafail Noica).
Rădăcini
În general, păcatul constă în deturnarea unor funcții, a unor puteri trupești sau sufletești sădite de Dumnezeu în om, care nu sunt rele în sine, dar devin atunci când sunt puse în slujba egoismului. Plăcerea legată de anumite funcții biologice (hrănirea, reproducerea etc.) și care este doar o chezășuire către realitățile Împărăției lui Dumnezeu, devine un scop în sine, în afara lui Dumnezeu, existența omului transformându-se într-o alergare după plăcere și fugă de durere care nu ne poate împlini.
Consecințe
Păcatul ne închide în egoism separându-ne de Dumnezeu și de aproapele. Păcatul nu ne scoate din brațele iubirii lui Dumnezeu, dar ne închide în noi înșine ca într-un mormânt (P. Galeriu).
Păcatul se răsfrânge asupra stării psihice și fizice a celui care l-a săvârșit și îi influențează întreaga viață. Mai mult, el depășește limitele vieții personale răsfrângându-se asupra celorlalți și afectând lumea întreagă.
Omul trupesc, aservit păcatului prin poftele cărnii, nu mai conștientizează consecințele păcatului, pe când omul duhovnicesc constată împuținarea sau pierderea harului în urma săvârșirii păcatului și resimte durerea de a fi rănit dragostea nemăsurată a lui Dumnezeu.
Tămăduire
Omul stăpânit de păcat este un om bolnav duhovnicește, care s-a îndepărtat de la ceea ce Dumnezeu l-a destinat să fie. Pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu și cunoașterea Lui mântuitoare (In 17, 3) principala noastră preocupare trebuie să fie aceea de a nu păcătui. Acest imperativ este exprimat de rugăciunea care însoțește slujbele fiecărei zile: „Învrednicește-ne, Doamne, în ziua (seara, noaptea) aceasta fără de păcat să ne păzim noi”.
Omului singur îi este cu neputință a nu păcătui: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8). Numai în Hristos primim iertarea păcatelor și puterea dea a nu mai păcătui: „Și voi știți că El S-a arătat ca să ridice păcatele și păcat întru El nu este. Oricine rămâne întru El nu păcătuiește; oricine păcătuiește nu L-a văzut nici nu L-a cunoscut” (I Ioan 3, 5-6).
Pentru a rămâne în Hristos, după unirea cu El prin Sfintele Taine, este nevoie să împlinim poruncile Lui: „Hristos e ascuns în poruncile Sale și îl găsim pe măsura împlinirii lor” (Sfântul Marcu Ascetul). „Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea mea”(In 15, 30). „Cel ce a cunoscut iubirea Lui nu va mai pleca de la El în veci” (Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 166). Poruncile lui Dumnezeu nu trebuie înțelese în sens juridic, ele sunt revelația de sine a lui Dumnezeu, proiecția Ființei Sale pe plan pământesc, sunt cuvinte ale vieții; prin împlinirea lor Îl găsim pe Dumnezeu și dobândim viața veșnică.
(pr. Florin BOTEZAN)