Ce este mulțumirea?

În îndepărtatul Orient, un prinț bolnav de prea mult bine își căuta vindecarea. A întrebat magi, a întrebat doctori și vraci, în căutarea unui leac minunat. Boala înainta galopant, surpând viața tânărului prinț. Într-una dintre zile, i s-a arătat un bătrân cuviincios, care i-a spus:
– Dacă vei purta o singură zi ciorapii unui om fericit, cu siguranță te vei vindeca!
Tânărul fremăta de bucurie! Cu siguranță o să găsească repede un om fericit care să-i împrumute ciorapii, iar pe acela o să-l îmbrace cu totul în aur! Întrebă pe miniștrii săi dacă sunt fericiți și fiecare a dat înapoi… a întrebat familia sa, slugile palatului, însă omul cu totul fericit întârzia să apară. În inima tânărului prinț beteag, nesiguranța lua locul speranței. Unde să îl găsească pe omul fericit? A trimis generalii în țară, cu misiunea de a se întoarce cu ciorapii unui om cu totul fericit.
Din păcate, nu l-au găsit. Pe când se întorceau deznădăjduiți către palat, s-au oprit pentru a se odihni într-o poiană. La marginea pădurii se zărea o căsuță cu cerdac și cu flori în glastră, așa, ca în povești. În speranța unui pahar rece cu apă, generalii s-au apropiat de bordei. În curte, un bătrânel spărgea lemne. Parcă și uitaseră misiunea lor, când unul dintre ei întrebă:
– Spune moșule, matale ești fericit aici, în capătul acesta de lume?
Moșul, copleșit de neașteptata vizită imperială, fără a se gândi prea mult, zise:
– Dar, cum să nu fiu fericit? Atât timp cât dimineața mă trezesc sănătos și mai prind o nouă zi lăsată de la Dumnezeu, atât timp cât baba, copiii și nepoții sunt sănătoși și eu sunt împăcat cu Dumnezeu, sunt cel mai fericit om de pe pământ!
Sclipind de bucurie, generalii au prins a-l descălța pe moș. Și, scoțându-i ciubotele, au încremenit – omul fericit nici măcar nu avea ciorapi!”” (adaptare după N. Pesechkian, Povești Orientale)
Fericirea sau nefericirea noastră țin de starea de mulțumire pe care o păstrăm în suflet
Întrebarea care ne macină pe toți în urma acestei povești orientale, cu siguranță, este legată de soarta prințului. Oare s-a vindecat? Oare a înțeles că nu este nevoie de ciorapi, ca el să fie sănătos și fericit? Că puterea vindecării sale era atât de aproape? Sunt întrebări care, într-un fel sau altul, ne cuprind și pe noi – oameni trăitori într-o societate care ne învață să căutăm mereu și mereu mai mult și mai bine. Fericirea sau nefericirea noastră țin de starea de mulțumire pe care o păstrăm în suflet. Dar, ce este oare mulțumirea? Cu siguranță, mulți dintre noi, într-o dimineață agitată, cu ochii în șifonierul ticsit, am spus: „Nu mai am cu ce să mă îmbrac!”, ori în fața frigiderului: „Nu este nimic de mâncare în casa asta!”.
Ne recunoaștem într-una dintre situațiile descrise. Nemulțumirea continuă, tinde să devină boală mondială. Este un adevărat fenomen social, un spectacol sumbru, în care actorii sunt copii, adolescenți, părinți și, parcă, mai puțin bunici. De ce mai puțin ei? Pentru că ei au făcut parte din generația care a înfruntat mari greutăți: război, foamete, deportări, comunism, tranziție și pe toate le-au trecut cu lacrimi în ochi, dar cu fruntea sus.
Cele mai impresionate exemple sunt legate de viața creștinilor în închisorile comuniste. Ilie Tudor, tatăl interpretului Tudor Gheorghe, mărturisește în cartea sa, „De sub tăvălug” că, după o perioadă de carceră în care nu a mai văzut lumina zilei, a zărit în curtea închisorii un fir de iarbă. Iar în acel fir plăpând a văzut „toată slava Raiului”!
Așa ziceau bunicii noștri: „din ce ai, poți să-ți faci rai!”. Totul se rezumă la modul în care cultivăm în noi starea de mulțumire. Mulțumire față de Dumnezeu, față de semeni dar, mai ales, față de propria persoană. Unul dintre cele mai mari obstacole care stau în calea fericirii este incapacitatea noastră de a fi mulțumiți de noi înșine. Lista nemulțumirilor e fără de sfârșit: de la partenerul de viață pe care cu drag ni l-am ales și care, parcă, de la un timp toate le face pe dos, la carieră, casă, mașină, la felul în care arătăm, prieteni și până la banalitățile de zi cu zi. Însă, nu ne gândim că starea noastră continuă de nemulțumire ajunge până la Dumnezeu! Nemulțumiți de noi înșine și de cei din jur, suntem nemulțumiți de darurile lui Dumnezeu revărsate din belșug asupra noastră.
„Din ce ai, poți să-ți faci rai”
Revin, iarăși, la un exemplu. Vă mai amintiți de bunica Ana? În alte rânduri, povesteam cum o bunică de 94 de ani, singură și paralizată de vreo nouă luni, fără niciun ajutor, a trimis la biserică, printr-o vecină, trei lei pentru colecta dedicată fraților creștini din Siria! Am căutat să o cunosc mai bine. În noaptea de Înviere, când toate tresaltă de bucurie, am găsit-o plângând. „Plâng de bucurie”, mi-a spus. „Când am auzit prima dată sunetul clopotelor, am zis: Acum iese părintele din biserică! Apoi, am mai auzit încă o dată sunetul lor. Am zis: Acum înconjoară biserica. Am fost foarte fericită să fie și eu, de aici, din pat, la slujba Învierii! Am plâns de bucurie!”.
„Din ce ai, poți să-ți faci rai” este demonstrat deplin de această bunică. Nu a avut nevoie să fie fizic la biserică, ca să fie fericită – și-a făcut sufletul biserică și rai. Ce are ea, cu toată suferința, mai mult decât noi, nemulțumiții din orice? MULȚUMIRE! Cine este mulțumit, este și fericit.
Mulțumirea este, prin urmare, rezultatul unei inimi care se sprijină pe Dumnezeu. Este sufletul ce se bucură de pacea și binecuvântarea lui Dumnezeu. Este acea bucurie care izvorăște din privirea oricărui lucru mărunt, primit ca dar neprețuit de la Dumnezeu. La fel ca și în cazul bătrânului din poveste – nu ai nevoie nici măcar de ciorapi, ca să fii mulțumit și implicit fericit!
(Sursa: Doxologia.ro)