Moartea este consecința păcatului, pe¬deapsa lui Dumnezeu pentru neascultarea primilor oameni. „În ziua în care veți mânca din el, cu moarte veți muri” (Facerea 2, 17).
Primul om, plănuit de Dumnezeu Cel în Treime, „după chipul și asemănarea” Sa, dar creat „după chipul Său” (Facerea 1, 26-27), a fost perfect ca posibilitate (potență), dar perfectibil ca realitate, căci „asemănarea”, care avea să-l facă perfect, trebuia să o realizeze pe parcurs și prin lucrarea voinței proprii, stimulată, ajutată și dusă la desăvârșire prin harul dumnezeiesc. Unica poruncă dată a fost „să nu mănânci din pomul cunoștinței binelui și răului…” (Facerea 2, 17), căci mâncând va muri.
Moartea este un fenomen inevitabil
Primul om constituia un tot perfectibil, armonios, o îmbinare desăvârșită între trup și suflet, ambele nemuritoare; nu exista nici o contradicție între ele. Prin neascultarea însă a unicei porunci dumnezeiești, deși fusese avizat de ceea ce va urma acestei neascul¬tări, el a decăzut din nemurire, trupul lui, instrumentul prin care a păcătuit, fiind pedepsit astfel cu moartea. Sufletul însă i-a rămas nemuritor ca și mai înainte.
Noi nu putem pricepe cu mintea noastră mărginită cum se realizează această unire a sufletului cu corpul în sânul mamei și nici separarea sufletului de corp în clipa morții. Moartea este un fenomen ine¬vitabil și cel mai sigur ce se petrece în viața omului. Nimeni nu scapă de ea, este moștenirea noastră, pedeapsa lui Dumnezeu pentru neascultarea celui dintâi om și a tuturor des-cendenților săi.
Și totuși, acest „blestem” dumnezeiesc al morții a fost înlăturat prin venirea Răscum¬părătorului. Cei care au călcat porunca lui Dumnezeu prin strămoșii lor, și sunt deci apăsați de „blestemul” ancestral, pot totuși să scape de el, dacă vor asculta, la rândul lor, de poruncile lui Dumnezeu, anume cele ale Legii vechi, validate prin cele ale Evangheliei și confințite prin Tainele Bisericii.
Trupul, fiind pământ, se va întoarce în pământ, dar sufletul, fiind suflarea lui Dumnezeu, se va întoarce la Creatorul său, ca să dea socoteală de ceea ce a făcut în timpul vieții pe pământ cu templul trupului ce i s-a dat spre slujirea lui Dumnezeu. Fiecare om are un rost al său, un termen de executare a ceea ce i s-a dat spre realizare, iar pierderea timpului în plăcerile lumești, și deci nerealizarea în termen a ceea ce îi era hărăzit, va atrage, bineînțeles, după sine, și pe drept, pedeapsa meritată.
Înspăimântătoare pentru cei care nu se ostenesc
Moartea este înspăimântătoare pentru cei care nu se ostenesc să-L cunoască pe Dumnezeu și poruncile Lui, iar pentru cei ce-L cunosc și-L iubesc ea este o binefacere, este sfârșitul durerilor și suferințelor trupului, al muncilor istovitoare, al neînțelegerilor cu cei necredincioși, al neputinței noastre de a ne desăvârși, este mântuirea sufletului nostru din înclinările păcătoase ale trupului stricăcios, este întrevederea cu Dumnezeu, pacea și ordinea veșnică. Ce frumoasă este deci moartea și binecuvântată!
Demonul, cel ce gelozește puterea Crea¬torului și care, vrând să se facă asemenea Lui, a fost izgonit din ceruri, a corupt pe primul om, și de atunci și până azi continuă ispitirea oamenilor, el, care vrea să-L concureze pe Dumnezeu.
Omul din ziua de azi, cu inima lui coruptă, este tentat să întrebe de ce Dumnezeu, dacă a creat pe om nemuritor, hărăzit fericirii eterne, i-a pus totuși în față pomul cunoaș¬terii binelui și răului, din care i-a interzis să mănânce. De ce i-a pus, deci, ispita în față, El, Atotștiutorul, cunoscând că omul va cădea, ispitit de cel rău? Acest pom al ispitei i-a fost pus omului în cale tocmai pentru ea el să-și dea permanent seama că este o ființă creată, supusă Creatorului său, și nu egală cu El, Căruia Îi datorează fericirea nemuritoare, dar și ascultare și supunere.
Rostul și sensul vieții pământești
Dumnezeu a prevăzut desigur ispitirea omului și a vrut ca această fericire și nemu¬rire să fie meritate de om, atât pentru el, cât și pentru descendenții lui, iar nu primite gratuit. De aceea, prin poporul ales, poporul lui Israel, El a transmis lui Moise legile Sale, pentru recâștigarea nemuririi prin Mesia Ce avea să vină și prin Evanghelia Lui.
Prin trimiterea lui Iisus – Însuși Cuvântul Lui întrupat – El explică omenirii rostul și sensul vieții pământești, anume recâștigarea fericirii pierdute. ¬Iisus este deci întruparea Legii divine.
Moartea n-a fost destinată omului, ea este contrară naturii lui și n-a survenit decât ca o pedeapsă a păcatului, în clipa când inima și dragostea lui s-au îndepărtat de Dumnezeu. Reîntoarcerea inimii omului către Creato¬rul său, dragostea și ascultarea față de El readuc omului nemurirea. Sufletul omului și-a trădat natura lui inițială, răul a pus stăpânire pe el, și moartea vine să curme acest rău. Ea este necesară, venind ca o binefacere pentru om, făcând deci să înceteze răul. Dacă omul corupt de ispititor, înrăit de cel viclean, ar fi rămas totuși nemuritor, așa cum l-a creat Dumnezeu, ar fi fost o calamitate veșnică. Dumnezeu, în bunătatea Lui, a vrut totuși să-l scape pe om de acest rău veșnic. El a trimis moartea ca o pedeapsă, dar și ca o salvare din ghearele Satanei.
Mijloc de împiedicare a propagării răului pe pământ
Moartea este un mijloc de împiedicare a propagării răului pe pământ. Dumnezeu a împiedicat uneltirile diavolului, a împiedicat ca răul să rămână nemuritor, așa cum era natura omului. Deci spre binele acestuia, El a trimis moartea în trupul care a păcătuit, păstrându-i totuși nemurirea sufletului.
Principiul păcatului se găsește chiar în zămislirea din poftă trupească, când Dumnezeu creează sufletul la inițiativa părinților care zămislesc trupul, ambele realizări devenind una (o fire omenească), dar moștenitoare a păcatului strămoșesc. Numai prin întruparea și moartea lui Hristos acest păcat a fost nimicit, potențial în întreaga fire umană, iar real sau efectiv în toți cei ce-l primesc pe Hristos prin Botezul în numele Sfintei Treimi. Dar și în acest creștin se menține lupta dintre legea trupului și legea duhului, ca și în primul om din paradis, căci creștinul trebuie să lupte spre a activa în virtuți potențele de la Botez. Lupta este până la sfârșitul vieții, și deci și amenințarea răului, respectiv moartea sufletească. De aceea Apostolul Pavel spune: „…Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?” (Romani 7, 24). Moartea trupească însă curmă această luptă.
„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!”
Nici un om nu scapă de ispită, de boală, de foame, de trudă, de suferință, de durere. Viața însăși, de care ne cramponăm atât, este o ispită continuă. Cine ne scapă de toate acestea, dacă nu moartea? Și totuși numai prin aceste ispite ne putem mântui, putem recuceri nemurirea.
Prin încrederea, recunoașterea și ascul¬tarea față de Iisus câștigăm veșnicia: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața!”. Ascultarea, smerenia, faptele bune, răbdarea servesc de sprijin sufletului în clipa părăsirii corpului. Moartea dreptului nu seamănă deloc cu cea a unui păcătos; dimpotrivă, cei drepți simt o mare bucurie, bucuria de a fi chemați la odihna de veci, în timp ce moartea păcăto¬sului este cumplită. Cel ce a călcat legea se îngrozește de pedeapsă, remușcările îi chinuiesc conștiința, iar căința este adeseori prea târzie!
(Arhim. Paulin Lecca, sursa: www.md.altermedia.info)