Ce este hramul unei biserici?

Orice lăcaș de cult ortodox poartă numele unui praznic împărătesc, al unei sărbători a Maicii Domnului sau a unui sfânt. Auzim vorbindu-se sau scriindu-se, de exemplu, despre Biserica Sfânta Treime, Biserica Înălțarea Domnului, Biserica Adormirea Maicii Domnului sau Biserica Sfântul Nicolae, ori biserici ale altor sfinți. Aceasta înseamnă că respectivele biserici sunt așezate sub patronajul acestor sfinți, purtându-le numele. Acest sfânt se numește cu un termen slavon hram și biserica îl primește odată cu momentul sfințirii locului pe care ea urmează să fie construită și, mai ales, în momentul sfințirii ei. Această lucrare sfântă este cunoscută cu denumirea de târnosire; slujba este rezervată numai episcopului, preoții neavând voie să o săvârșească.
Cum au luat naștere hramurile de biserică? Chiar de la începuturile creștinismului, credincioșii au înconjurat cu dragoste, venerație și respect pe eroii credinței, adică pe sfinții lor. Din istoria vieții și activității Bisericii creștine știm că, în primele veacuri, când creștinismul apărea ca o religie nouă în Imperiul roman, s-a înregistrat cel mai mare număr de sfinți.
Erau toți cei care, pătrunși de adevărurile învățăturii lui Hristos, primeau moartea cu convingerea că prin aceasta se nasc la viața cea nouă, viața în Hristos. De aceea și ziua de pomenire a sfinților nu este aceea în care s-au născut, ci ziua în care au trecut la cele veșnice, ziua renașterii lor spirituale.
Creștinii veacurilor primare ale Bisericii, văzând și seninătatea cu care sfinții mucenici și martiri își apărau credința și primeau moartea pentru ea, au nutrit simțăminte de admirație și respect față de acești eroi ai credinței. Ei au adunat și au înmormântat cu grijă și pietate rămășițele trupești ale celor care mureau pentru Hristos și se adunau în fiecare an, de ziua morții lor, în jurul mormintelor, pentru a-i pomeni, prin săvârșirea Sfintei Liturghii și prin citirea actelor vieții, faptelor și pătimirii lor. Când creștinismul a început să se dezvolte în libertate, iar cultul divin să ia amploare deosebită, mai ales din secolul al IV-lea, creștinii au zidit biserici pe mormintele martirilor și mucenicilor, pentru a le păstra și mai vie memoria.
Mai târziu n-a mai fost cu putință ca orice lăcaș să fie înălțat pe mormintele de sfinți și martiri. Astfel s-a luat obiceiul ca orice lăcaș sfânt să fie închinat, dedicat sau consacrat unui sfânt al Bisericii. Așa cum fiecare creștin primește la botez un nume de sfânt, la fel și o biserică, atunci când se târnosește, adică se sfințește de către episcop sau arhiereu, primește numele unui sfânt în cinstea căruia a fost zidită și care de acum o patronează și o ocrotește. Este ceea ce numim hramul bisericii.
Icoana a cărui hram îl poartă biserica se pictează în exterior, pe fațada vestică a lăcașului de cult; în interior ea apare pe catapeteasmă, în stânga icoanei Mântuitorului. Multe biserici au un hram principal și unul secundar. Hramul este cea mai mare sărbătoare a bisericii și se serbează cu mare fast și solemnitate.
(Preot prof. dr. Nicolae NECULA)