Ce duhuri intervin în disputa „nepomenitorilor”?

Urmăresc cu multă durere toată această controversă din jurul Sinodului din Creta. Dar nu disputa în sine mă mâhnește. E firesc ca în Biserică să fie dezbateri vii. Încă de la începuturi s-au iscat discuții pe probleme de credință. Să ne amintim de episodul relatat în capitolul 15 al cărții Faptele Apostolilor când, în pofida opiniei unor creștini proveniți „din eresul fariseilor” (v. 5) și după „multă vorbire” (v. 7), sinodul apostolic de la Ierusalim a decis că cei ce cred în Hristos Domnul nu trebuie să se taie împrejur sau să păzească Legea lui Moise. Au fost multe alte sinoade de-a lungul istoriei și multe polemici teologice. Dar întotdeauna soluția a constituit-o dialogul și argumentarea, în duh de răbdare și, mai ales, în rugăciune. E dureros când, în loc de aceste arme duhovnicești, se apelează la ultimatumuri, se dau sentințe fără drept de apel și, cel mai grav dintre toate, se rupe comuniunea cu Biserica prin întreruperea pomenirii ierarhului. Sunt cel puțin două mari consecințe negative ale acestei atitudini extreme. Prima e că, în loc de a-și susține poziția din interiorul Bisericii, „nepomenitorii” pierd șansa de a mai conta. O gafă de strategie care îi transformă din jucători activi în simpli chibiți, ca să vorbim în termeni sportivi. A doua mare problemă, general valabilă pentru toți cei ce se rup de Biserică, indiferent de motiv, este faptul că orice rupere este ușor de provocat; revenirea în sânul Bisericii se face însă cu anevoie. Și nu pentru că Biserica nu ar avea capacitatea de a reintegra un schismatic care se pocăiește, ci pentru că unul ca acesta tare greu va birui demonul mândriei și va accepta că a greșit când s-a rupt de Trupul lui Hristos.
A avut loc un sinod, cum au mai fost multe alte sinoade de-a lungul istoriei Bisericii. Unele au fost numite ecumenice, altele „tâlhărești”. Cine a decis aceasta? A fost sau este o instanță anume care constată ortodoxia sau eterodoxia hotărârilor unui sinod? Un răspuns elaborat și argumentat la o astfel de interogație ne oferă Părintele Profesor Liviu Stan, în articolul „Despre «recepția» de către Biserică a hotărârilor Sinoadelor Ecumenice”, publicat în Revista „Studii Teologice”, anul XVII, nr. 7-8, septembrie-octombrie, 1965, pp. 395-401, din care redau următorul fragment: „Istoria vieții bisericești ne arată că toate «recepțiile» de care este vorba s-au produs în mod spontan, într-un timp mai lung sau mai scurt, iar nu în mod organizat cu forme sau rânduieli juridice, și în nici un caz într-un mod plebiscitar comun, ci într-un mod plebiscitar de altă natură, ce-și are izvorul în lucrarea Sfântului Duh, Care sălășluiește în Biserică și o asistă în permanență, dându-i puterea de a păstra dreapta credință și ferind-o de greșeală în această materie. Prin urmare, principiul care acționează atât în mod pozitiv pentru păstrarea adevărului revelat în Biserică, cât și în mod negativ pentru ferirea Bisericii de greșeli este Duhul Sfânt. El este deopotrivă izvorul și garantul infailibilității Bisericii, ca și componentul divin al conștiinței Bisericii, care are și îmbină cu acest component pe acela uman, reprezentat de conștiința comună a întregii obști a credincioșilor”.
Așadar, nu o persoană, nu o instituție sau vreo sinaxă, ci Însuși Duhul Sfânt este garantul adevărurilor de credință. Evident, Duhul Sfânt lucrează prin oameni. Dar prin ce fel de oameni, dacă nu prin oameni cu viață sfântă? Cu alte cuvinte, adevărurile de credință sunt clarificate în Biserică prin cei „plini de Duh Sfânt” (v. Faptele Apostolilor 4, 8; 6, 3 și 5; 7, 55; 11, 24; 13, 9). Acum, să ne uităm puțin la atitudinea celor care se rup de Biserică, pe motiv că trebuie „să se îngrădească de erezie”. Ce vedem, inclusiv în postările video de pe internet? Vedem persoane care nu lasă ierarhul să intre la Sfânta Liturghie, cerându-i socoteală pe un ton și cu o atitudine bune de folosit în piață, când negociezi prețul la cartofi. Sau nici măcar acolo. Pot fi obrăznicia sau agitația semne ale prezenței Duhului Sfânt? Mai vedem și maici care apelează la presă pentru a se plânge cât de prigonite sunt. Asta au făcut sfinții mărturisitori de-a lungul veacurilor? Aceste maici nu mai vor să facă parte activă din obștile lor, pe motiv că se pomenește la slujbe un ierarh semnatar al documentului din Creta. Dar nici nu au decența de a se retrage din locul în care consideră că nu se mai regăsesc. Dimpotrivă. Se luptă și cu dinții pentru a ocupa abuziv și ilegal un spațiu care nu le aparține de drept. Asta le inspiră Duhul Sfânt, Cel Care a sălășluit în inimile atâtor călugări care au suferit, de-a lungul veacurilor, nedreptăți și prigoniri reale, nu închipuite?
Ce mai vedem la „nepomenitorii” noștri? Cum apelează la toate tertipurile legale sau canonice, ca să scape de consecințele gestului lor schismatic. Toată pleiada lor de argumente se vădește a nu fi „cuvânt cu putere multă”, inspirat de Duhul Sfânt (v. Luca 4, 32; I Tesaloniceni 1, 5; I Corintenti 4, 20). Atunci speră să câștige ceva prin brațul legii și prin forța unor enoriași manipulați să facă zid viu în fața lor. Oare așa a procedat Mântuitorul atunci când a fost judecat și condamnat pe nedrept? Așa s-a comportat Sfântul Ioan Gură de Aur când a fost alungat din scaunul arhiepiscopal? A instigat pe adepții săi la revoltă în Constantinopol? Ca să nu mai vorbim și de acei preoți „nepomenitori” care dau voie mirenilor să se împărtășească pe la casele lor după ce dau „bip” duhovnicului, cerând iertarea păcatelor. Asta ne învață Duhul Bisericii, să ne „spovedim” acasă, în fața icoanei? În afară de cazurile cu totul speciale, se poate lua Împărtășania altfel decât în cadrul Sfintei Liturghii?
Marea problemă pe care o au aceste suflete care ajung să fie chinuite și de demonul „corectitudinii politice” (sic!) e aceea că nu pot convinge că duhul care îi poartă este Duhul lui Dumnezeu. Cel mult, îi pot convinge pe cei purtați de aceleași duhuri ca și ei. Comportamentul te trădează dacă ai sau nu ai pe Duhul Sfânt. Nu se poate să-L ai, atunci când faci o afirmație dogmatică – pe care o pretinzi a fi ortodoxă –, dar să-L pierzi brusc, atunci când stai de vorbă cu superiorul tău pe linie bisericească, recurgând la țipete și amenințări. Unde nu este smerenie, blândețe, pace, dragoste pentru neputințele celorlalți, acolo nu poate fi nici conștiință dogmatică. Pentru că dogmele sunt viață în Hristos, nu lozinci de strigat pe stradă. Chiar dacă întrerup comuniunea și se înstrăinează de noi, „nepomenitorii” tot frați ai noștri rămân. Și dacă ei nu ne pomenesc pe noi, noi să îi pomenim la rugăciune, ca să dobândim cu toții duhul discernământului. Apoi fiecare să ia aminte la cuvântul „ucenicului iubit” al Domnului, care ne îndeamnă: „Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I Ioan 4, 1). (Pr. Constantin Sturzu)