Ce cuprinde Canonul cel Mare (II)

Și am ajuns la cuprinsul Marelui Canon. Nu este nimic mai mult decât un cântec de lebădă, un plânset înainte de moarte, un monolog de jale.
Poetul se găsește la sfârșitul vieții sale. Simte că zilele lui sunt puține, viața lui a trecut. Meditează la moarte și la judecata dreptului Judecător, care-l așteaptă. Vine să facă o retrospecție, o trecere în revistă a duhului lumii.
Se așează ca să discute cu sufletul său. Însă darea de seamă nu este încurajatoare. Lanțul cel greu al păcatului îl strânge. Conștiința îl verifică. Și poetul plânge mereu pentru prăpastia faptelor sale rele. În plânsul acesta se ia la ceartă cu retrospecția din Sfânta Scriptură.
Însă legătura plânsetului cu Scriptura este foarte naturală. Ca om al lui Dumnezeu, poetul deschide cartea lui Dumnezeu ca să își evalueze destinul său. Cercetează unul câte unul modelele sfintei cărți.
Rezultatul comparației este de fiecare dată groaznic și cauză a noilor bocete. A imitat toate faptele rele ale tuturor personajelor istoriei sfinte, însă nu și faptele cele bune ale sfinților.
Nu îi rămâne decât pocăința, zdrobirea și refugiul în mila lui Dumnezeu. Și aici deschide perspectiva optimistă a poetului.
A găsit pocăința la ușa Paradisului. Nu are ca să prezinte fructele pocăinței; oferă însă lui Dumnezeu inima sa zdrobită și sărăcia duhului său.
Modelele biblice: a lui David, a vameșului, a desfrânatei și al tâlharului îl încurajează. Judecătorul se va milostivi și de acesta, care a păcătuit mai mult decât toți oamenii.
Strofe ale Canonului
Voi cita un șir de douăsprezece tropare. Din fiecare cântare vom lua primul tropar. Cântarea a doua și a treia au câte două irmoase și vom lua câte un tropar din fiecare. La sfârșit, voi cita irmosul cântării a noua „Nașterea zămislirii…”. Este o mică mostră din Marele Canon. Le voi cita pe toate împreună ca să se arate, pe de o parte monotonia respectivă, dar și unitatea muzicală a canonului, însă și diversitatea corespunzătoare, care creează variațiunile irmoaselor fiecărei cântări.
Cântarea întâi: „Ajutor și acoperitor S-a făcut mie spre mântuire. Acesta este Dumnezeul meu și-L voi slăvi pe El; Dumnezeul părintelui meu și-L voi înălța pe El, căci cu slavă S-a preaslăvit”.
Cântarea a doua: „Ia aminte, Cerule, și voi grăi; și voi lăuda pe Hristos, Care a venit din Fecioara cu trup”; „Vedeți, vedeți! că Eu sunt Dumnezeu, Care am plouat mană, și apă din piatră am izvorât de demult, în pustie, poporului Meu, cu singura dreaptă și cu tăria Mea”.
Cântarea a treia: „Foc de la Domnul plouând, oarecând, a ars Domnul de demult pământul sodomenilor”; „Izvor de viață Te-am câștigat pe Tine, surpătorul morții, și strig Ție din inima mea mai înainte de sfârșit: Greșit-am! Milostivește-Te și mă mântuiește”.
Cântarea a patra: „Lucrurile Tale nu le trece cu vederea, zidirea Ta nu o părăsi, Drepte Judecătorule; că de am și păcătuit eu însumi ca un om, și mai mult decât tot omul, Iubitorule de oameni, dar ai putere ca un Domn al tuturor a ierta păcatele”.
Cântarea a cincea: „În noapte viața mea mi-am petrecut pururea; ca întuneric s-a făcut mie și negura adânca noaptea păcatului; ci ca pe un fiu al zilei arată-mă pe mine, Mântuitorule”.
Cântarea a șasea: „Lacrimi din ochii mei, Mântuitorule, și suspinuri din adânc curat aduc Ție, strigând inima mea: Dumnezeule, păcătuit-am Ție, milostivește-Te spre mine”.
Cântarea a șaptea: „Păcătuit-am, greșit-am și am călcat porunca Ta; că întru păcate am fost zămislit, și am adăugat rănilor mele rană. Ci Tu mă miluiește, ca un îndurat, Dumnezeul părinților”.
Cântarea a opta: „Miluiește-mă pe mine cel ce am păcătuit, Mântuitorule, ridică-mi mintea mea spre întoarcere. Primește-mă pe mine cel ce mă pocăiesc; miluiește-mă pe mine cel ce strig: Greșit-am Ție, mântuiește-mă; nelegiuit-am, miluiește-mă”.
Cântarea a noua: „Mintea s-a rănit, trupul s-a trândăvit, duhul bolește; cuvântul a slăbit, viața s-a omorât, sfârșitul este lângă uși. Pentru aceasta, ticălosul meu suflet, ce vei face când va veni Judecătorul să cerceteze ale tale?”; „Nașterea zămislirii celei fără de sămânță este netâlcuită; rodul Maicii celei fără de bărbat este nestricat; că nașterea lui Dumnezeu înnoiește firile. Pentru aceasta pe tine toate neamurile, ca pe o maică mireasă a lui Dumnezeu, cu dreapta credință te mărim”.
Canonul cel Mare – trăire cutremurătoare
În cadrul perioadei de smerenie a Marelui Post, Marele Canon „plinul evlaviei” oferă o trăire cutremurătoare.
Pătrunde în gura credinciosului ca sunet, ca deșteptare, ca [un] cutremur de sculare.
Ca o repulsie la sufletul său adormit și extenuat. Canonul recapitulează preludiul minunat al condacului lui Roman Melodul, care se cântă împreună cu Marele Canon: „Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi? Sfârșitul se apropie și vei să te tulburi. Deșteaptă-te dar, să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni, și toate le plinește”.
(traducere din neo-greacă de Alexandru PRELIPCEAN, după: Ioannis Fountoulis, „Megas Kanon”, în: Logiki Latreia, Patriarhon Idrima Paterikon Meleton, Tesalonic, 1971, pp. 55-62)