Ce-aveți cu Duda?

Îmi ridic o mulțime de lume în cap scriind altfel despre Radu Duda. Observ că nimeni n-a făcut-o până acum – probabil fiindcă nu-s chiar la îndemână informațiile elementare. Fără de care, însă, cea mai sumară apreciere, darămite sentințe de tipul „actoraș” sau „actor mediocru” nu s-ar cuveni emisă și pusă în circulație cu atâta nonșalanță. Cum nu pot fi bănuit de prea apăsate sentimente pro-monarhice și nici nu mă interesează toată încrengătura de capete încoronate, panașul de rubedenii și titulatura zornăitoare, constat cu surprindere că până și regaliștii convinși se crispează la auzul numelui Duda, considerat, se pare, un soi de intrus uzurpator. Este, desigur, problema lor și-a lui.
N-aș interveni, dar o gazetăriță mi-a solicitat un interviu telefonic despre personajul în chestie și, la apariția textului, am avut surpriza să citesc un subtitlu ce nu-mi aparține și-n discordanță cu substanța celor declarate: „Un actor mediocru”. N-am afirmat vreodată așa ceva pentru simplul motiv că-i departe de adevăr. Din păcate, „Academia Cațavencu”, preluând materialul, a mutat accentul pe același titlu nefericit: „Un actor mediocru”.
Că nu-i deloc așa se va vedea în cele ce urmează; nu știu dacă nu-i prea târziu, fiindcă etichetarea s-a încuibat în mentalul nației, căpătând nedrepte virtuți… axiomatice. „Actorașul” pe care l-am adus la Iași în 1985 a fost co-autor meritoriu al unor spectacole de succes, unele chiar memorabile („Doi pe un balansoar”, în tandem cu Carmen Tănase). Imediat după 1989, ca urmare a deciziei nr. 1 a „Comitetului revoluționar” de la Teatrul Național, care n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să desființeze Secția din Suceava a Naționalului (unde adusesem o întreagă promoție a IATC, fiindcă Iașiul era oraș închis pentru orice categorie de absolvenți), Duda, deloc prinț, ci doar asistent la Facultatea ce-o absolvise, a izbutit un șir de turnee în țări europene și africane (mai târziu, asiatice și americane), susținând reprezentanții nu tocmai la îndemâna și pe puterile obișnuiților pălmași ai scenei.
Revelator pentru personalitatea unui om de teatru nu este numai cum (și cât) joacă, ci, în egală măsură, și ce joacă, fiindcă opțiunea asupra paginilor menite să devină spectacol este principalul test pentru probarea calității intelectuale și deschiderii către zonele teatrului aflate în atenția publicului informat și rafinat. Și după accederea în familia regală („sunt un om norocos!” – declară în cartea „Șapte”) Duda nu și-a părăsit profesia, punând în scenă, la Bruxelles și Paris, poemul-fluviu „Inventatorul iubirii”, datorat scriitorului de origine română Gherasim Luca (Gille Deleuze, pretinde că Luca ar fi „cel mai mare poet francez în viață”!), a jucat Cehov pe Broadway, Kafka la Geneva, Oslo, New York, Washington, Chicago, Helsingbor, Paris, Barcelona etc., fiind convins că „atunci când ești propria-ți instituție” nu te poți realiza dacă uiți că „destin înseamnă decență”. (Precept de la care, să recunoaștem, până acum n-a abdicat.)
Din nou la Bruxelles, pune în scenă și susține un spectacol Bacovia („Plumb”), joacă „Salomeea” de Wilde, la Londra; apoi, la Teatrul parizian „Molière” și, la Bruxelles, „Scrisorile” lui Eminescu, cu intruziuni de text în limba română. Lista reprezentațiilor, adeseori de tip one man show, și a orașelor de pe mapamond în care a jucat este mult mai lungă și n-a fost vorba de spectacole ocazionale, la reședințe cu ștaif (sigur, au fost câteva: pe Duda l-au aplaudat capete încoronate și sumedenie de prinți și prințese – dar nu asta ne face să discutăm despre actorul Duda), ci în primul rând s-a produs pretutindeni în fața publicului obișnuit, susținând șiruri de reprezentații, nu întotdeauna, dar adeseori cu sală plină.
Mă-ntreb câți actori români posedă o astfel de „mapă profesională”? Iar cartea „Șapte” va constitui o surpriză pentru cine se încumetă s-o ducă până la capăt: relevă real talent scriitoricesc, cuprinde acolade cu referiri de rafinată ținută intelectuală și perpetui întoarceri ale gândului către „acasă” („în Copou, acum ninge” – notează, plimbându-și privirea peste New Yorkul înnegurat). Șansele lui electorale mi se par mai iluzorii decât pânza de păianjen a spectacolului înfiripat din vorbe, lumini și întuneric. Oricum, pentru mine a rămas doar Radu, actorul de talent, simpatic, modest și inimos, căruia, în 1985, îi dădeam cheia modestei garsoniere dintr-un bloc sucevean…